Plec deci de acasă având vaga senzaţie că mă voi întâlni pe drum ori cu Roxana ori cu “vecina” (cei care îmi analizează obsesiile de parcă m-ar cunoaşte de 50 de ani au remarcat probabil această nouă obsesie, nu-i aşa?). Nici una, nici alta nu mi-au ieşit în cale...
La Piaţa Victoriei nu mă-nghesui în primul metrou, îl aştept pe-al doilea. Acesta soseşte curând, mă urc, rămân în faţa uşii având senzaţia că nimeni nu mai intenţionează să urce. Apare totuşi o ea care dă semne că s-ar urca. Mă retrag un pas, cu un gest oarecum graţios (de obicei am senzaţia că mişcările mele sunt mişcări neelegante). Îmi văd în continuare de lectură dar, câteva clipe mai târziu, pe când ea se pregătea să coboare, sesizez o carte în mâna ei: Vladimir Nabokov, Lolita. Am privit-o o clipă mai atent (sesizez cu ocazia asta că am lângă mine o fiinţă frumoasă) amintindu-mi de Doina Ruşti (sau poate de altcineva) care scria undeva, la modul critic, despre Lolite... Mi-am amintit şi de o idee din Omuleţul roşu (autoarea de data asta fiind absolut sigur Doina Ruşti), idee care sugera că oamenii singuri sunt neatractivi... Firesc, într-o oarecare măsură. Oamenii singuri sunt foarte rar fericiţi iar nefericirea n-are cum să atragă...
Şi aşa am ajuns la birou devreme, cu 30 de minute înainte de începerea programului. Am ajuns rumegându-mi problema cu dantura... Se pare că la nivelul acesta chiar am un punct sensibil... Oasele mele, îmbibate cu instant coffee, par slabe şi, prin urmare, nu bag mâna în foc că eventuale reparaţii făcute, ar dura prea mult... Mi-a mai cedat mie o rădăcină la doi ani după ce pusesem pe ea o lucrare. Iar acum, după ceva mai mulţi ani, lucrarea respectivă pare să se mişte din nou... O altă rădăcină cu necazuri... O să ajung să nu mai am pe ce pune ceea ce stomatologii, dacă am reţinut bine, numesc proteze fixe. Dacă se-ntâmplă aşa, la cât mă pricep eu, se pare că rămâne soluţia implantului... Iar aceasta am vaga senzaţie că e imposibilă pentru mine... Mult prea costisitoare şi, în contextul unor oase fragile, de-a dreptul inutilă... Şi, din păcate, s-a dus vremea în care nu-mi păsa ce se vede când deschid gura... La fel cum s-a dus vremea când o persoană (de la care măcar am învăţat o chestie faină pe care, sezonier, o aplic), încercând să mă facă să mă simt bine, îmi tot lăuda dantura... Pe dracu! De parcă ar fi avut ce lăuda...
Şi totuşi, nu sunt chiar toate rele şi urâte şi în locul nepotrivit... Acum, pe seară, m-am amuzat copios cu fiinţele care-mi sunt colegi de serVICIU... În ce puncte interesante ajung uneori discuţiile... :))
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu