... sau un oraş urât populat de oameni frumoşi...
Se făcea că era sâmbătă, că eram puţin obosit după o seară prelungită, că eram (aparent) într-o mică întârziere, că eram proaspăt spălat şi schimbat (că în timpul săptămânii fie nu apuci din cauza oboselii, fie o faci mai rar, fie constaţi că s-a oprit apa caldă când ajungi acasă) şi de câteva minute plecat de acasă. Ei bine, ceasul rău, pisica 13 sau secunda de depresie care îngreunează picioarele, sau gramul de neatenţie sau poate anticiparea unei îndrăgostiri (deşi aici galeria ar putea să mă atenţioneze: n-ai de cine domnule, n-ai de cine! :D), nu ştiu nici eu cauza exactă dar... oricare ar fi fost a avut ca consecinţă o prăbuşire (nu, nu era o prăbuşire de la etajul 10, era una mai cumsecade, din seria bum, aaaaa! :P).
Acum ar fi frumos să închei textul şi să vă las să faceţi scenarii. :) Totuşi, pentru că obişnuiesc să fiu destul de concret în exprimare, voi continua cu detalii.
Eram deci angajat în traversarea unei şosele cu circulaţia în ambele sensuri, cu linii de tramvai pe mijloc. Mă simţeam pe teren supercunoscut (doar trec pe acolo, aproape pe aceleaşi urme, de 5 ori pe săptămână) dar, după cum spuneam, eram ceva mai grăbit decât de obicei pentru că, în mod subiectiv, mă simţeam în întârziere. Trec uşor primul sens (sâmbătă, trafic lejer, trecere de pietoni, înţelegeţi voi) ajung la linia tramvaiului, văd tramvaiul departe în stânga, văd liber pe sensul celălalt şi... mă trezesc pe jos.
Aici intervine adrenalina sau anxietatea sănătoasă (destul de clar descrisă într-o carte), concepte pe care încep să le înţeleg. Care-i treaba cu anxietatea sănătoasă? Este vorba de acel impuls care te face să reacţionezi rapid şi corect în situaţii posibil riscante. Este vorba de acel moment în care inconştientul preia controlul şi te ajută să faci exact ceea ce trebuie. Este... cazul să mă opresc cu teoria.
Ei bine, nu mi-am dat seama exact de ce am ajuns jos (poate mă-mpiedicasem, poate m-a ajutat să cad faptul că eram cu mâinile în buzunare, poate a fost o formă de leşin sau cine ştie ce altceva) dar primele reacţii au fost corecte, zic eu. M-am ridicat rapid, am privit scurt palma pe care căzusem, am dat la o parte noroiul şi am constatat că nu sângerează apoi am traversat mai departe. Un om care întâmplător traversa paralel cu mine a reprezentat o surpriză plăcuta:
-Sunteţi OK? Pot să vă ajut cu ceva?
-Sunt OK, mă descurc. Oricum, mulţumesc pentru...
-N-aveţi pentru ce
Odată ajuns la trotuar nu am sesizat nici aspectul, nici direcţia în care s-a îndreptat omul. Mi-am dat seama că, deşi nu găsisem cuvântul potrivit pentru a încheia propoziţia (acum, la rece, am găsit trei cuvinte potrivite: interes, grijă, atenţie), mesajul meu suna liniştitor.
Într-o lume în care se spune că nimănui nu-i pasă de omul de alături, genul de mic accident pe care l-am trăit eu dovedeşte că percepţia acestui total dezinteres este contrazisă în situaţii cât se poate de concrete. Altfel spus, în situaţia mea, simţul comun ar fi sugerat că acel om şi-ar fi văzut de drum fără să-ntoarcă măcar capul spre mine. De aici ideea subtitlului despre oraşul urât (mâzga din mijlocul asfaltului şi câte alte aspecte mai puţin legate de ce scriu eu acum) populat de oameni frumoşi (care îşi rup din timpul şi din graba lor când omul de alături pare să aibă nevoie de ajutor).
Aflat deja pe teren sigur mă privesc mai atent. Constat că sunt murdar de noroi aproape pe tot piciorul stâng. Scot un şerveţel de hârtie şi-mi şterg mai bine palma. Mă gândesc că ar fi prins bine şi un şerveţel umed dar... nu poţi avea mereu cu tine toate lucrurile care ar putea fi necesare. Îmi văd de drum, pentru că ţinta era clară şi era de preferat s-o ating. Cobor la metrou, observ că nici geaca nu a scăpat nemurdărită. Abia o spălasem cu câteva zile în urmă... Blugii erau la rândul lor proaspăt spălaţi. În altă perioadă a vieţii aş fi fost probabil furios din cauza asta. Acum mi-am amintit doar că am spaţiu suficient pe sârma de rufe şi mi-am spus că problema se va rezolva fără mare efort. Doar s-au inventat maşinile de spălat, nu-i aşa?
Deşi eram un pic jenat de aspectul meu, m-am concentrat pe latura fizică încercând să-mi dau seama dacă mă doare ceva. Din fericire nu durea nimic la modul cu adevărat deranjant. Totuşi, faţă de momentul căderii, acum părea să doară puţin piciorul (aici cred că îşi demonstrează valabilitatea acea teorie despre adrenalina care, pentru câteva secunde, te face să nu simţi durere astfel încât să poţi acţiona într-un moment critic în care, dacă ar fi prezentă şi durerea, te-ar lăsa aproape paralizat) aşa că m-am aşezat, am încercat să suflec pantalonul apoi mi-am privit genunchiul (culmea! genunchiul stâng...) care părea un pic julit. Vă daţi seama că nu merg prin oraş cu pansamentele şi dezinfectantul după mine aşa că am aplicat cea mai rapidă soluţie. Unii spun că e şi eficientă. Am curăţat locul cu puţină salivă, am tras pantalonul la loc apoi mi-am văzut de drum.
Nu mi-am pus prea multe întrebări, n-am căutat explicaţii. Am preferat să pun totul pe seama întâmplării. Am văzut căzătura ca pe o lebădă neagră. M-am gândit că, pentru o vreme, voi fi puţin timorat trecând iar şi iar prin acel loc dar, în urma unor experienţe anterioare mai mult sau mai puţin asemănătoare, am constatat că este puţin probabil să dezvolt o obsesie pe tema asta. Va trece!
Merg mai departe, rezolv ce aveam de rezolvat, întâlnesc oameni. Nu mi se cer explicaţii, nu mi se plânge de milă, nu se panichează nimeni. O reacţie calmă, într-o situaţie care se calmase deja cu multe minute în urmă. La final o întrebare scurtă: Şi totuşi, ce s-a întâmplat? Explic relaxat în câteva secunde şi trag concluzia:
-Se mai întâmplă din când în când dar e de preferat să se întâmple cât mai rar.
-E de preferat...
Simţind momentul care deja devenea amuzant intru în joc şi închei zâmbind:
-Trebuie, domnule! Trebuie!
Ajung acasă, mă studiez mai atent, mai găsesc o julitură aparent inexplicabilă (o mică rană rotundă cauzată de o capsă de la blugi care, în cădere, a presat puternic pielea; se pare că am căzut într-o poziţie destul de ciudată), spăl, dezinfectez, pansez şi aproape uit incidentul.
Acum aştept să se închidă micile răni şi-mi văd de viaţă.
La fel am procedat şi data trecută, după un alt mic accident.
Comentariile catastrofice legate de ce s-ar fi putut întâmpla în cazul celui mai rău scenariu posibil le las pe seama altora. Eu prefer să-mi imaginez că următorul incident se va petrece după un interval suficient de mare de timp care să-mi permită să nu fac legături între cele două momente. Asta dacă se va mai petrece vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu