luni, 21 martie 2011

Stoian G. Bogdan- Nu- ştiu- câte- zile


Abia venisem din concediu iar Mircea părea să-mi reproşeze că nu am spus că plec. E adevărat, dacă înainte făceam conversaţie pe tema concediului cu orice coleg care-mi pica în faţa ochilor, acum am preferat să anunţ doar persoanele direct interesate de asta prin natura colaborării dintre mine şi ei (2 şefi, o secretară, o colegă şi atât, cred) şi apoi să plec pur şi simplu.

Ei bine, revenind la Mircea, am înţeles câteva minute mai târziu că nu era supărat. Mi-a amintit de cartea despre care-mi vorbise înainte să plec în concediu (eu uitasem cu desăvârşire de ea) şi mi-a spus că o are la birou încă din prima mea zi de concediu. Mi-a adus-o şi... am constatat că e ceva ciudat cu ea... Autorul, poet premiat de Uniunea Scriitorilor, avocat, mi se povestise că scrie de data asta într-un stil dur care nu pare să aibă nicio legătură cu poezia. Limbajul folosit l-am dedus din faptul că, pe coperta a patra, Vakulovski prezenta în câteva cuvinte cartea lui SGB. Faptul că volumul este publicat de Editura Trei mi-a folosit totuşi pentru a acorda cărţii prezumpţia de merită citită.

Ieri am terminat-o şi poate mi-aş fi permis să las nescris textul acesta dacă nu ar fi existat acel fragment despre Veneţia pe care l-am trăit cu tristeţe. Mă nemulţumeşte faptul că, în rarele ocazii în care aud sau citesc ceva despre Veneţia, gândul fuge imediat la vizita pe care a făcut-o ea împreună cu iubita în acest romantic (zică-se) oraş, vizită în care, scria ea, nu şi-au permis o plimbare cu gondola preferând ele atunci mai ieftinul vaporetto. Totuşi, prefer o tristeţe de câteva minute în locul vârtejului paralizant de sentimente pe care îl trăiam cu ceva vreme în urmă în astfel de ocazii. Deşi mi-ar plăcea să nu fie aşa, îmi imaginez că voi reuşi să percep într-un mod plăcut Veneţia doar după ce va (re)apărea ea (o ea oarecare care ar putea apărea de nicăieri sau, dat fiind că am cunoscut totuşi destule femei care-mi stârnesc amintiri plăcute, o ea care ar putea reveni în viaţa mea) şi ne vom permite propria noastră călătorie la Veneţia. Asta chiar sună a vis frumos... :)

Să revin totuşi la Nu- ştiu- câte- zile (Stoian G. Bogdan, Editura Trei, 2010) şi să spun că, statistic, aş putea spune că este o carte cu 4 crime, un accident de circulaţie mortal, o sinucidere şi un viol strecurate printre bătăi, orgolii, crimă organizată, secvenţe aproape pornografice, idei preconcepute, ceva metafore, o doză de romantism (despre care mă mir că şi-a găsit locul într-o astfel de carte) şi un pic de poezie care... nu prea se potriveşte cu ideea de poezie pe care o accept eu.

Am identificat şi mici porţii de filozofie de maidan, secvenţe care, fără să fie geniale, reuşesc să aducă o doză de echilibru într-o carte dominată de trăirea violentă, pe negândite. Un fragment demn de reţinut din acest punct de vedere se află chiar la pagina 100:

"Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important şi fix când eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un bestseller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă - povestea să fie mişto"

Poezia este reprezentată într-un mod dubios, zic eu (îmi place să cred că nu aşa ceva a premiat Uniunea Scriitorilor dar... se poate verifica pe blogul autorului) după pagina 174 iar metaforele par să fie mai prezente în paginile de final.

Există în carte şi un haios joc al emoticon-urilor la fel cum, în unele capitole, este practicat jocul textului neterminat. Prima dată am crezut că este greşeală de tipar dar, când am văzut că aspectul acesta se repetă, mi-am dat seama că textul neterminat este folosit pentru a pune pe gânduri, pentru a-ţi lăsa, ca cititor, libertatea de a-ţi imagina sau ceva de genul acesta. Îmi aduc aminte că am mai întâlnit tehnica asta şi într-un volum de Cărtărescu...

Epilogul pare partea cea mai raţională. Nu e de mirare că se termină aşa:

"În mod sigur şcoala a fost mereu asul din mâneca mea ;)
În
SFÂRŞIT..."

La concluzia asta e posibil să ajung şi eu cândva...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu