V-am salvat de mine...

Am din ce în ce mai des convingerea că tot ce am încercat să schimb în viaţa mea în ultimii 4 ani v-a fost de folos mai mult vouă şi mai deloc mie.

Nu ştiu la ce mi-a folosit că am încercat să accept finalul trist legat de Roxana. Nu ştiu la ce mi-a folosit că, în ultimele ocazii în care am văzut-o, i-am permis să mă ignore, renunţând să mă mai bag în sufletul ei. Nu ştiu la ce mi-a folosit că nu i-am dat câteva palme în ultima seară în care am văzut-o. La finalul săptămânii se împlinesc două luni de când nu am mai văzut-o. Din nou am senzaţia că a dispărut definitiv din calea mea iar faptul că nu i-am dat nicio palmă ca mulţumire pentru faptul că, deşi nu a pierdut nimic din cauza mea (şi vorbesc aici de iubită, de job şi de casă), a ales să mă ignore, îl resimt uneori ca o neîmplinire personală.

LATER EDIT: Peste fix două ore, după ce trecusem pe la o bancă cu roboţel apropiată de staţia ei de metrou, cobor înapoi în staţie şi, după ce urc în metrou, observ că ea a coborât din metroul pe care eu tocmai îl luam. Paranormală chestie! Mai căscasem ochii după ea şi în alte seri, cam la aceiaşi oră dar... ea nu apărea...

Nu ştiu la ce mi-a folosit să accept cu resemnare că unora li se pare că li se cuvine să-şi ia libere anunţate sau neanunţate când vrea muşchii lor sau, dacă e să mă refer la Bury, când vrea ţesutul adipos al domniei sale. Nu ştiu la ce mi-a folosit să accept că unele fiinţe au suficientă susţinere de la sus puşi încât îşi permit să mă calce în picioare când şi cum vor. Nu ştiu la ce mi-a folosit că Bury şi Jeni au scăpat la rândul lor nepălmuite.

-Trei săptămâni eşti singur.
-Da. Şi?
-Cred că te-ai obişnuit deja să lucrezi singur în fiecare vară.
-Mica problemă e că aparenta obişnuire resemnată nu poţi să ştii dacă anul viitor va arăta la fel sau se va manifesta prin strâns de gât fiinţa.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să accept că nu am nimic în comun cu câteva femei cu care, crudă întâmplare, am interacţionat cândva. Nu ştiu la ce mi-a folosit să caut (zadarnic) un element util în faptul că una m-a minţit într-un mod pe care nu mi-l imaginasem, într-un moment în care eram convins că o femeie nu mai are cum să mă dezamăgească.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să le recunosc dreptul la tăcere atunci când le-am scris lucruri la care aş fi preferat să-mi răspundă confirmându-mi că nu avem nimic în comun şi că nu avem nicio şansă să dezvoltăm o relaţie.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să renunţ la ideea de a fi ajutat de familie deoarece am aflat că familia este suficient de slabă încât să nu-mi poată oferi suficient suport.

Nu ştiu la ce mi-a folosit să gestionez o problemă până m-am săturat de ea şi să aflu exact atunci când nu mai aveam de gând să mă implic că am gestionat-o suficient de eficient încât să îmbunătăţesc confortul cuiva. Prea târzie recunoaştere a utilităţii faptelor mele...

Prin toate astea v-am salvat de mine. Dar voi m-aţi salvat de voi?

Probabil e firesc ca unii să câştige iar alţii să piardă. Probabil e firesc ca eu să pierd de fiecare dată. Totuşi, mie nu mi se pare corect. În schimb mi se pare tare descurajant. Se pare că am găsit soluţii pentru voi dar pentru mine nu. Iar în lipsa soluţiilor pentru mine tare aş vrea să dispar.

Îmi cer scuze că exist, oameni "buni"!

Telefonul tratat cu (pseudo)isterie...

Sâmbătă, aproape de prânz, m-am înfuriat din nou pe telefon. Cea mai rea reacţie posibilă ar fi fost să distrug telefonul trântindu-l de pământ, călcându-l sau lovindu-l cu ciocanul. Poate chiar aş fi făcut asta dacă, conform teoriei despre isterie găsită într-o carte a lui Dmitri Avdeev, aş fi avut spectatori şi aş fi avut vreun avantaj (vezi exemplul cu copilul mic care insistă cu urletele doar pentru că îi are pe părinţi ca spectatori şi ştie că astfel va primi bomboane din partea acestora).

Deşi sunase absolut inofensiv, nefiind nevoie, cred, decât să fiu un minut atent pentru a stabili o modificare în programul de sâmbăta viitoare, m-am lăsat condus de furia apărută din senin şi am respins apelul după care am închis pentru câteva ore telefonul.

Câteva ore mai târziu mi-am dat seama că datorez scuze persoanei care mă sunase dar nu am reuşit să mă pun de acord eu cu mine cu privire la forma în care urma să explic ce se întâmplase.

Din fericire, deşi în alte ocazii asemănătoare senzaţiile care urmau erau paralizante, de data asta senzaţia de ruşine s-a strecurat în viaţa mea într-o formă diluată şi aproape inofensivă.

Problema asta cu furia la adresa ideii de a fi sunat observ că persistă. Totul a început prin 2005 când, respingând apel după apel, explicam uneori că fac asta deoarece mă sună oricine altcineva numai persoana cu care aş fi dorit să mă aud nu mă sună.

Mai târziu preferam să îmi exprim supărările (într-un mod destul de puţin coerent, cred) fără să las şi celuilalt ocazia de a răspunde.

Şi mai târziu mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai puţine persoanele cu care simt că aş putea discuta unele lucruri care mi se par mie extrem de complicate, situaţie în care am ales să nu mai vorbesc decât pur accidental.

Dat fiind acest război al meu cu telefoanele, aproape că mă mir de faptul că la birou sunt mult mai relaxat decât în urmă cu câţiva ani atunci când telefonul sună...

În condiţiile astea, uitându-mă uneori în oglindă, sunt tentat să spun ca acel coleg de şcoală:

Ciudată specie! :(

13 zile de tăcere

10 iulie, mă supăr pe familie, familia să supără la rândul ei pe mine. Au urmat 13 zile în care, cât am fost acasă, am vorbit foarte puţin. Ceilalţi la rândul lor m-au întâmpinat cu tăceri. Era destul de apăsătoare atmosfera, neplăcută, rece... Mie nu-mi plăcea acel gen de atmosferă chiar dacă aducea cu ea o oarecare doză de linişte.

Vineri, a apărut o ocazie bună pentru un scurt schimb de vorbe. Am profitat de ora târzie şi de întârzierea pe care o avea cu pregătirea rucsacului şi mi-am intrat din nou în rolul de sandwich maker. Am primit răspunsuri reci, scurte şi în silă, prea puţin încurajatoare. Totuşi, după atâtea zile în care fie s-a chinuit cu imprimanta fără să-mi mai ceară ajutorul, fie a "mirosit" că am rufe de spălat şi a eliberat sârma, fie pur şi simplu m-a ignorat, a fost o formă de dezgheţ binevenită.

Sâmbătă, observ mucegai în punga de pâine din care "gătisem" sandwich-uri seara. Într-un târziu, îmi dau seama că e bine să-l anunţ de situaţie astfel încât să-şi verifice sandwich-urile înainte de a le mânca. Deşi pe sms nu se simte tonul "vocii", presupun că nu mi-a mulţumit în silă sau cu supărare.

Duminică seară ne revedem. Oare se va confirma că am trecut amândoi peste supărarea relativ prostească? Chiar dacă uciderea tăcerii îmi aduce extrem de puţine posibile avantaje, prefer o atmosferă călduţă, chiar dacă artificială în locul unei atmosfere reci, triste, indiferente...

A fost o perioadă în care fiecare a pus deasupra orgoliul personal. Poate nu sunt singurul care şi-a dat seama că e mai bună o atmosferă de minimă colaborare, pe măsura abilităţilor de comunicare puţin dezvoltate la toţi cei implicaţi.

Despre munţi, de acasă...

Cu aproximativ o săptămână în urmă, schimbând sms-uri cu una dintre puţinele persoane cu care mai simt nevoia să comunic, primesc o sugestie:

În orice caz, să te bucuri de drumeţii. Alţii ar da multe pentru posibilitatea de a le realiza.

I-am explicat că, după cum văd lucrurile în prezent, nu-i mare bucurie să urci pe munte atâta vreme cât nu urci alături de o persoană specială şi nici de viaţa pe care o duci între excursii nu eşti mulţumit. Totuşi, mi se părea interesant să ştiu care sunt acei alţii care nu pot merge pe munte.

Mi s-a răspuns că sunt oameni care nu au cu cine să meargă, oameni cărora nu le permite condiţia fizică şi care totuşi adoră muntele.

Am avut răspuns pentru ambele situaţii:

Dacă ştii oameni care n-au cu cine merge pe munte recomandă-le turele de pe carpaţi.org, eu aşa am găsit parteneri de drum în ultimii ani. Pentru condiţia fizică slabă există şi trasee scurte şi uşoare, vezi tura mea din martie în care am plecat singur.

Se vede treaba că am fost suficient de convingător încât s-o fac să renunţe la acest subiect de discuţie. Am apreciat totuşi că, rămânând fără argumente, a procedat ca un om inteligent, neinsistând să-mi bage pe gât în continuare convingerile ei practic imposibil de argumentat atâta vreme cât nu schimbă variabile esenţiale.

În ultima vreme mi-a revenit convingerea că nu voi mai urca pe munte. Deşi este singura pasiune care a durat atât de mult timp (din 1986 până puţin după tura în Piatra Mare) acum nu mai găsesc motive serioase pentru a o continua.

Totuşi, recunosc că mi-a făcut plăcere să citesc (am terminat-o cu două zile în urmă, sâmbătă, citind din nou despre gerurile din Himalaya stând la plajă la 40 de grade) K2- muntele munţilor. Vis şi destin de Kurt Diemberger.

La fel de indirect dar tot despre munţi... Dimineaţă, mergând spre birou, am sesizat întâmplător un om care părea că a schiţat un salut la adresa mea. Deşi omul îmi era mai degrabă necunoscut, am încercat şi eu să-l salut oarecum discret după care am revenit la cartea pe care-o citeam (carte care lasă loc unor întrebări interesante deşi tratează un domeniu cu care mai am legătură doar în mică măsură). Printre rânduri, revăd şi imaginea omului. Tot nu-l cunoşteam. Iluminarea a existat atunci când mi-am dat seama că lângă el există şi o ea pe care, câteva secunde mai târziu, o identificam ca fiind Andreea, om de munte remarcat de mulţi ani (nu identific o clipă sau un element care să delimiteze momentul în care mi-a atras atenţia suficient de puternic încât s-o ţin minte), om alături de care, în împrejurări favorabile, puteam participa cândva la o tură. Totuşi, dacă cu ea am interacţionat un pic în virtual, despre el nu mi-am imaginat decât că ar putea exista o persoană pe care s-o cunosc, persoană care la rândul ei să-l cunoască pe el. O mică enigmă cu care nu-mi bat capul: cum m-a recunoscut el?

Deşi mi s-a părut un pic aiurea să reacţionez aşa, am constatat că nu simt nevoia să schimb cu ei câteva vorbe. Câteva minute mai târziu îmi spuneam că nici cu ei nu am prea multe lucruri în comun şi că e inutil să insist să fac parte din lumi de care am mai multe motive să mă simt străin.

Şi sunt din ce în ce mai multe lumile faţă de care mă simt străin, lumile cu care mă mir că am ajuns cândva să interacţionez.

Voi ce credeţi? Mai are sens să caut resurse necesare pentru a face drumeţii? Există motive suficient de puternice încât să mă poată menţine în apropierea muntelui, chiar pe munte? Eu am serioase îndoieli legate de posibilitatea ca muntele să ajungă din nou să-mi placă aşa cum îmi plăcea în... 2004 să zicem...

Ce v-aţi face fără mine/ Numai mie îmi este bineeeeeee...

Cam aşa presupun că ne-ar cânta acum iubita mea colegă de birou dacă ar cunoaşte această piesă des cântată la Folk frate (dacă mai trec pe aici ascultători de folk, să nu uite de concertul Emeric Set de miercurea viitoare, din Iron City).

Cred că identific o schemă care aproape că mă înfurie. Concediu de odihnă urmat subit de concediu medical. Deşi eram obişnuit ca cele două tipuri de concediu să nu fie întrerupte de pauze, de data asta s-a "păcălit" şi iubita mea colegă venind la serviciu două zile, joia şi vinerea trecută. Luni, subit, a dispărut ca măgarul în ceaţă. Nu am ştiut nimic de ea până miercuri când, neoficial, am auzit că femeia ar fi bolnavă. Măi să fie! A dracu boală! Cum dă peste biata femeie exact când plănuieşte să plece la ţară să supravegheze lucrările din bătătura soacrei... Trist, domnule! Trist! O compătimesc! Mi s-a umplut fundul de lacrimi numai gândindu-mă cât de bolnavă este, sărăcuţa de ea...

Dacă este să anticipez varianta mai defavorabilă, aş spune că iubita mea colegă se va întoarce la muncă atunci când va veni vremea să facă ceaiul lui Dănuţ adică pe 25 iulie. Deci, din punctul meu de vedere, se vor aduna vreo 6 săptămâni în care am lucrat singur...

Singur fiind şi tot i-am prins pe alţii cu neatenţii. Iar scuza a fost haioasă rău: Păi dacă nu am gestionar de câteva săptămâni? Bună scuză! De parcă eu aş fi angajat această minune de gestionară aflată parcă veşnic în concediu...

Alo! Domnu` Dan! Nu vă ascundeţi neatenţia şi indiferenţa după generozitatea de care aţi dat dovadă angajând acest monstru de oportunism! Zău că au început să se vadă din avion unele lucruri. Şi nu este nevoie de zoom pentru asta. Pur şi simplu a devenit suficient de mare şi de ţipător colorat elementul "favor pentru doamna B" încât se vede de departe, chiar şi pe întuneric...

S-au făcut azi 5 zile de când eu sunt cantitate suficient de neglijabilă încât să nu fie nevoie să ştiu dintr-o gură de şef ce minciună a mai inventat subalterna mea pentru a-şi justifica absenţa...

Banii- mod de utilizare

După cum spunea un haios fost coleg de serviciu, fiecare este obsedat de ce nu are... sau de ce are senzaţia că nu are, ar completa cineva... sau de ce-i trebuie...

Aşa se explică probabil că de vreo două săptămâni am căpătat o obsesie pentru banii pe care nu-i am dar, cel puţin teoretic, i-aş putea împrumuta. Până de curând nu mă gândisem decât foarte vag la ideea de a împrumuta bani şi atunci îmi puneam problema de a împrumuta maxim un salariu pentru a-mi permite câteva zile de concediu în Ro.

De ceva timp pluteşte în aer ideea de a împrumuta aproape 1000 Euro pentru o călătorie a cuiva apropiat. Deşi nu eram încântat de idee, eram dispus totuşi să mă interesez în ce condiţii i-aş putea face rost de bani, cu atât mai mult cu cât, fiind atins la coarda sensibilă (tu eşti singurul la care pot apela, mi s-a spus), deja părea mai simplu să las raţiunea la o parte şi, după cum spune acea vorbă stupidă, să-mi ascult inima...

Acum două săptămâni, într-o sâmbătă, s-a nimerit să apară o neaşteptată modificare în programul meu, modificare în urma căreia am avut o oră liberă într-o zonă în care nu prea ştiam ce să fac. A venit totuşi iluminarea! Hei, e sâmbătă şi banca ta, cu o agenţie aflată la doi paşi, are program. Fără să fiu pus pe semnat contracte, dorind doar să mă interesez cam cum merge sistemul, merg spre bancă şi constat că şi-a modificat programul de când nu am mai trecut eu pe acolo. ÎNCHIS! Îmi spun că o las pe altă dată şi, câteva clipe mai târziu, m-am trezit reproşându-mi:

Hei! Iar încerci să-ţi laşi baltă interesele şi să-ţi trăieşti viaţa ţinând cont mai mult de ceilalţi? Tu-ţi dai seama că, împrumutând 1000 Euro, ai putea face PENTRU TINE ceva?

Şi mi-am dat seama că aş putea cheltui aşa sumă în câteva moduri:

1) oferind-o persoanei pentru acea călătorie

2) cumpărând pentru mine bicicleta după care salivam acum câteva săptămâni

3) plătind o facultate (sau altă formă de şcolarizare recunoscută pe piaţa muncii) pentru mine sau cineva apropiat dacă aş crede că eu sau altă persoană am sta suficient de bine cu IQ-ul şi cu inteligenţa emoţională încât să o scoatem la capăt cu bine

4) oferindu-mi mie un mai serios tratament stomatologic de care am nevoie dar pentru care nu am găsit până acum nici timpul, nici banii necesari

5) schimbând câte ceva prin casă

6) oferindu-mi mie ceva distracţie (excursii, concerte, cărţi...)

7) cumpărând pentru mine haine ceva mai business

8) lăsând ipohondrul din mine, încă în stare de veghe, să se trezească astfel încât să devin dispus să investesc în analize medicale mai mult, mai puţin sau deloc utile

9) plătind vreo 20 de partide de sex

6 din variantele expuse ar reprezenta cheltuieli pe care le-aş putea face strict pentru mine, una ar reprezenta o cheltuială care, în percepţia mea, ar fi dedicată strict celuilalt, o variantă ar contribui la mărirea gradului de confort pentru 4 persoane şi altă variantă ar putea în egală măsură reprezenta o cheltuială pentru mine sau pentru celălalt.

Admiţând că aş decide să împrumut banii, cred că cel mai uşor mi-ar fi să-i împrumut pentru varianta 3. Totuşi, după ce am demonstrat odată că am stat destul de bine intelectual dar am ratat la nivel emoţional, sunt în mică măsură dispus să cheltui pentru scolarizarea mea. Alte persoane apropiate par, conform percepţiei mele, în egală măsură de nepregătite emoţional, motiv pentru care această variantă pare să fie nerealistă.

În aceste condiţii, pare cel mai prudent să apelez la varianta a zecea, în care pur şi simplu nu aş împrumuta banii.

Pentru această a zecea variantă, caracterizată cumva de non-acţiune, pledează şi teoria pesimistă pe care am emis-o ieri discutând cu un coleg, pe trei sferturi în glumă, pe jumătate în serios, teorie conform căreia, dacă aş împrumuta, ar fi posibil să nu mai pot returna împrumutul deoarece aş putea ajunge să rămân fără loc de muncă dacă nemulţumirile mele ar scăpa de sub control şi ar provoca un suficient de mare conflict cu conducerea firmei, conflict care să facă imposibilă colaborarea dintre mine şi ei în viitor.

Dacă ar fi să cred în instanţe superioare (nu vă gândiţi la sensul juridic, căutaţi mai degrabă un sens pe jumătate spiritual- religios) aş putea spune că a fost un semn faptul că am găsit banca închisă.

Pe zi ce trece mai scârbit...

...mai furios...
...mai lipsit de poftă de viaţă...

Spune-mi ce dobitoci ai în preajmă şi o să-ţi spun dacă iubeşti sau nu oamenii. După teoria asta am ajuns să-mi răspund într-o oarecare măsură de ce mi-a dispărut aproape de tot cheful de conversaţie, de scris (e-mail, blog, sms), de întâlnit oameni.

Duminică dimineaţă, în timp ce mă căcam, aud telefonul sunând. Îmi spun că mă pot uita când ies să văd cine m-a căutat. Ţeapă! Şterge-te la cur cu gândul! Telefonul sună din nou. Luuuuung. Şi din nou... Şi din nou... Deja nervos, ies exact când telefonul suna a cincea oară. Până să-l iau în mână se opreşte din sunat. Furios, verific cine era (aveam şi multe variante din care să ghicesc, Daniel, Daniel sau... Daniel) îl închid! Şi atunci... MINUNE! Sună fixul iar mama, cu eternul ei comportament de sclav PROST, mă cheamă: Dănuţ! Cristinel! Adi, vino la telefon. Căcat, oare cum naiba mă cheamă? Dacă mama nu ştie cum mă cheamă încep să am şi eu îndoieli. Data viitoare când o să fie nevoie să mă prezint o să scot buletinul să verific.

Îi strig că nu vin dar ea insistă. Merg la telefon şi închid. Mama protestează şi mă ceartă că nu vreau să vorbesc cu fraţii mei. Deci sunt rău. Deci să-mi fie ruşine. Deci de ce dracu` mă mai primeşte în casă? Să-mi cer scuze că exist? Totuşi, la cât a "plantat" bătrânul în alte "cuiburi", e chiar imposibil ca ei să-i fi fost băgat pe gât vreun copil născut de alta? E serioasă treaba dar chiar m-am gândit ieri la asta. Şi nu obişnuiesc să mă uit nici la desene animate, nici la filme...

Deci da, cu cel mare nu am ce să vorbesc pentru că singurul subiect care m-ar interesa pe moment nu cred că îl poate susţine suficient de convingător încât să-mi fie de folos. Amănunte aici şi aici. Şi paguba în situaţia asta, cel puţin pe moment, este a mea pentru că în primul rând eu am de suferit.

Iar cel mic s-a obişnuit să mă sune de fiecare dată când are nevoie de vreo informaţie, el fiind plecat pe munte. Ei bine, m-am săturat! De cele mai multe ori i-am răspuns şi am încercat să-l ajut. Acum... am simţit nevoia să pun ordine în lucruri aşa că l-am cadorisit cu un sms:

"Aş prefera să nu mă mai suni de pe munte. Găseşte-ţi pe altcineva care să-ţi ofere informaţii când eşti plecat!"

Probabil a contat foarte mult faptul că, în ultima mea tură, nu mi-a răspuns la sms-ul în care ceream o prognoză. Nu am nimic împotrivă să dau o mână de ajutor în diverse situaţii dar tare mi-ar plăcea să mi se răspundă la fel când la rândul meu am nevoie de ajutor.

Atmosfera acasă era tensionată. Deşi aveam de gând să mănânc înainte de a pleca am ales să plec nemâncat pentru că aş fi suportat greu încă câteva minute lângă cea care s-a grăbit să mă critice fără să argumenteze chestia asta.

Mă opresc la o patiserie, mănânc ceva, îmi iau de la un chioşc bidonul de suc şi, culmea contradicţiei, după ce-mi găsesc cu greu loc pe iarbă (ori era prea aglomerat, ori era mizerie, ori umbră, ori aveam o nedefinită senzaţie neplăcută), la o temperatură care urca către 40 de grade, continui să citesc cartea despre K2 la terminarea căreia sper să pun şi de-o recenzie.

Citesc cu noduri, nu-mi găsesc liniştea, mă gândesc că Daniel a fost la rândul lui enervat de reacţia mea (deşi, dată fiind insistenţa lui, consider că aveam şi eu ceva dreptate, la fel cum aveam şi anul trecut când m-a tocat cu telefoane când avea nevoie de numărul unui salvamontist din Herculane, număr care, fireşte, nu l-am găsit în telefonul pe care mi-l indicase, găsindu-l mai greu, printr-un inspirat googlesearch) şi, ştiindu-l că cedează nervos destul de uşor, mă întreb dacă era într-un loc sigur sau, sub influenţa furiei, îşi riscă viaţa neglijând cine ştie ce aspect banal, pe o vale sau creastă nemarcată. Furie şi îngrijorare. Seara, când a ajuns acasă, rămăsese doar scârba.

Ajung acasă...

-Ce-i asta, femeie?
-E sacul mic.
-Şi nu puteai să spui că ţi s-au terminat sacii de gunoi? Îmi reproşezi mie că nu vorbesc...

Cu o seară în urmă, aud în somn o chestie: Dacă întreabă de ce n-am răspuns îi spunem că am fost plecaţi. De aici apare o teorie: dacă se aşteptau să fie luaţi la întrebări înseamnă că le sunase telefonul iar ei nu răspunseseră.

Se pare că am avut de la cine învăţa evitarea comunicării. Părinţii, deşi nu conştientizasem asta până ieri, sunt experţi în evitarea comunicării.

Pentru că era musai ca viaţa să se continue cu mizerii, pentru a nu ştiu câta oară, neanunţat, m-am trezit singur în birou. Probabil a fătat din nou scroafa iar acum îşi alăptează purceii. Nu ştiu nimic, nimeni nu m-a anunţat, nici măcar în treacăt, că iubita mea colegă de birou a lipsit azi din cauza x sau y. Continuare la textul de aici...

Dacă adaug şi că sâmbătă mi-am dat seama că măseaua reparată provizoriu anul trecut este acum numai bună de scos, dat fiind că s-a fisurat, o parte din ea mişcându-se, pot spune fără teama că aş greşi că am o viaţă "MINUNATĂ"...

Mi-e scârbă! Mi-e foarte scârbă!

-Ce aţi făcut? V-aţi amânat un pic plecarea?
-Plecăm mâine, pisicul nu mai vrea să se vindece...

Deci pentru o alarmă falsă de genul acesta a trebuit să mă sucesc eu în pat, cu lumina aprinsă, până spre două noaptea... Erau atât de importante o pisică şi nişte pietre încât nu conta cât mă deranjează pe mine agitaţia...

Iubeşte-ţi familia iar ea te va călca în picioare! Frumos, domnule! Foarte frumos!

Peste toate astea, de parcă l-ar fi interesat, după nu ştiu câte zile în care putea să vadă urme de sânge pe ciorapul meu, se trezeşte întrebând ce am păţit la deget... Mi l-am tăiat cu drujba, ce să păţesc! Asta trebuia să-i spun...

Oricum nu cred că m-ar fi ales pe mine în dauna pisicului şi a pietrelor pe care urma să le urce, situaţie în care cred că am ales bine să îi răspund cu o porţie de muţenie.

Mori, fraiere! Mori!

În acest moment simt o puternică nevoie de a ieşi pe balcon şi de a sări în gol! Doar frica mă reţine în cameră. Aceiaşi frică care îmi şi otrăveşte viaţa.

Mi-e silă de mine!

Mi-e silă de voi!

Ăştia îşi bat joc de tine?

Ăştia îşi bat joc de tine???

Întrebarea asta mi-a pus-o un tovarăş de drumeţie după ce i-am spus, răspunzând curiozităţii lui, ce salariu am.

Şi dacă mă gândesc că, în penultima zi de salariu, am făcut deja obişnuitul calcul care arată că încasez o sumă de căcat, calcul în urma căruia rezulta că, după ce scădeam cheltuielile pentru tura de o zi pe care o planificasem pentru 3 iulie (tură pe care nu am mai reuşit s-o fac pentru că mă durea-n cotul de la piciorul stâng), cheltuielile cu psihoterapia, factura de telefon şi costul supradozei aproape zilnice de cofeină (aproape singurul element care mă mai ţine treaz, altfel fiind tare tentat de lungi reprize de somn sau măcar de leneşă amorţeală), rămâneam cu fantastica sumă de 0,00 lei, omul chiar are dreptate, ăştia îşi bat joc de mine!!! Prin urmare...

Pornind de aici am ajuns eu la concluzia că nu este nici ilegal, nici imoral să nu-mi pese de cei doi directori care îşi au azi zilele de naştere. Întâmplarea face să fie exact acei directori cu putere de decizie care, dacă principiile morale ar funcţiona cât de cât, ar putea împărţi un pic mai echitabil profitul firmei, încetând să-şi mai tragă salarii de vreo 10 ori mai mari ca al meu, încetând să stoarcă la maxim firma decontându-şi într-un mod dispreţuitor până şi cele mai mărunte cheltuieli, încetând să ţină în braţe angajaţi care, într-o mai mică sau mai mare măsură, îşi iau banii de pomană (de exemplu drăgălaşul nostru moş care, dacă are chiar şi numai un leu în plus faţă de salariul meu, dată fiind munca pe care o prestează -ca volum şi calitate-, consider că este exagerat de bine plătit), încetând să judece oamenii după numărul grupurilor de interese în care sunt implicaţi.

Deci domnule Dănuţ, domnule Adrian, în cazul în care se întâmplă să vă urez de bine de ziua voastră, să ştiţi că nu este vorba decât de neatenţie, de inerţie, de o aplicare nemeritată a normelor sociale. Am încetat de mult să mai simt ceva pozitiv în legătură cu domniile voastre. În aceste condiţii până şi un banal şi rece La mulţi ani mi se pare în plus. Nu pot eu să vă tratez rău (pentru că, nu-i aşa? la domniile voastre este pâinea şi cuţitul) dar consider că am dreptul să vă tratez cu ignoranţă, aşa cum şi domniile voastre găsiţi de cuviinţă să mă trataţi pe mine.

În schimb, deşi cei aproape 35 de ani în care am convieţuit împreună relativ paşnic au fost presăraţi cu multe surprize neplăcute, cu multe dezamăgiri, cu multe exagerări din partea lui, voi încerca să uit toate astea măcar pentru o zi şi să fiu o companie plăcută pentru tata care, ciudată coincidenţă, îşi aniversează ziua de naştere în aceiaşi zi cu mirobolanţii mei şefi.

Sunt suficient de puţin inspirat, de sărac, de neobişnuit cu planificarea aniversărilor, motiv pentru care nu mă gândesc la vreo surpriză deşi mi-ar plăcea să am resursele necesare pentru a pregăti una. Vreau doar să petrecem împreună o seară liniştită şi să bem un pahar de ce s-o nimeri să fie prin casă (deşi, în ultimele săptămâni, am constatat că alcoolul îmi accentuează sentimentul de tristeţe care mă cuprinde aproape zilnic, în ultimele luni).

La mulţi ani, bătrâne!

Evitări

Citesc duminică câteva pagini din vechi Dileme vechi... Citesc, mă declar interesat sau dezinteresat de un articol sau altul dar reuşesc să şi evit câteva, nefiind dispus în acel moment să declar articolele ca fiind (ne)interesante. Era vorba despre:

-textele cititorilor pe tema singurătăţii

-un text din pagina cititorilor având ca tema Vama Veche

-un interviu cu Tudor Giurgiu pe tema filmului Legături bolnăvicioase

-un interviu cu Alexandru Andrieş