Anotimpul galben

Pare să fie aproape terminat anotimpul galben. Au fost săptămâni în care, dincolo de frig şi de vânt, dincolo de terenul alunecos (mai alunecos decât iarna trecută, cu toate astea finalizat doar cu o căzătură mai mult decât elegantă), dincolo de media de 15 grade din casă, am fost foarte iritat de transformarea urbanului anotimp alb într-un veritabil anotimp galben- maro.

În ultimele săptămâni a crescut disconfortul pe care mi l-au provocat câinii maidanezi. Ajunsesem să mă îngijorez mai mult de posibilitatea de a aluneca şi de a cădea într-un pipi sau într-un rahat de maidanez decât de căzătura propriu-zisă.

Ca să fie totul şi mai neplăcut, într-o sâmbătă un lătrător supărat a intenţionat să mă muşte de mână. Din fericire nu a apucat decât mâneca trasă peste degete. Acest mic incident a adus câteva zile mai târziu la culmea prostiei personale. În zilele următoare am constatat că acel maidanez dispăruse de pe sectorul de stradă în care mă obişnuisem să-l întâlnesc zilnic. Constatând asta m-am gândit câteva zile că acel câine încercase nu să mă muşte ci doar să-mi atragă atenţia că-i este frig şi foame. Aproape că ajunsesem să empatizez cu bietul maidanez pe care deja-l credeam mort. Ajunsesem să mă gândesc că are dreptate x, y sau z când se ocupă de soarta bieţilor maidanezi fără apărare în faţa condiţiilor meteo nefavorabile. Aproape ajunsesem să uit şi eu că, dincolo de eventualele victime din rândul maidanezilor, se adunaseră deja zeci de victime omeneşti care, din ce percep eu, aproape că nu contau în ochii prea sensibililor iubitori de animale.

Acum, că s-a încălzit cât de cât, am fost extrem de surprins să constat reapariţia maidanezului cu muşcătura, acum vizibil mai paşnic decât în acea sâmbătă. Deci am fost tare prost când mi-am imaginat că a murit jivina...

Odată cu topirea a ieşit mai mult jeg la suprafaţă. A apărut şi apa, a apărut şi reclama ordinară la cizme de cauciuc, inutilizabile în condiţii de siguranţă într-o lume în care sticla spartă pe mijlocul drumului pare să fie regula, nu excepţia. Firesc, dacă vânzătorul îşi măreşte stocurile încearcă să-şi promoveze afacerea în rândul celor suficient de fraieri încât să se lase duşi de valul manipulării.

Mai târziu, geniul Carpaţilor, tovarăşul Iliescu şi-a dat seama că vom avea parte de inundaţii complicat de gestionat dacă meteorologia îşi dă mâna cu hidrologia şi decid să îngroape România rurală. Ca argument, perfect logic dar absurd venind din partea lui, tovarăşul Iliescu a amintit defrişările criminale din Orientali, făcute în ultimii 20 de ani. Ce a uitat acest bătrânel mizerabil este faptul că primii ani de jaf s-au petrecut pe perioadele în care el a fost preşedinte, concluzia mea fiind că el a fost dacă nu complice, cel puţin autor moral al reducerii catastrofale a suprafeţei împădurite din Orientali.

Tot ca o descriere a genialului mod în care autorităţi de ieri sau de azi gestionează fenomene meteorologice fireşti, într-o oarecare măsură, aş aminti şi apelul la simţul civic pe care îl făcea un primar. Acesta cerea locuitorilor dintr-un bloc să adune zăpada de pe şosea şi s-o depoziteze în grădini pentru a ajuta astfel acţiunile de deszăpezire. Mi se pare absurd discursul pentru că zăpada aruncată în grădini nu poate fi scoasă de utilaje, ea urmând să se topească şi să inunde subsolurile (asta dacă nu cumva subsolurile inundate reprezintă o simplă legendă urbană, prea puţin acoperită de realitate). Astfel, utilajele de deszăpezire îşi pierd obiectul muncii iar firmele încasează liniştite facturi cu valori uriaşe reprezentând contravaloarea dificelor acţiuni de aşteptare în cabina utilajului a iernii absolute care să îngheţe şi combustibilul în rezervoare, şi leii mulţi în conturi.

Atent la mesajul de interes public prin care românul burtos şi sedentar este îndemnat să facă mişcare 30 de minute pe zi, au fost două duminici în care mi-am făcut dintr-o lovitură porţia de mişcare pentru 4 zile. Câte două ore de mers pe jos în care am avut ocazia să observ mai pe îndelete excrementele de câine, gunoaiele, bălţile, oamenii care căutau prin parcuri exemple de curăţenie (căutare aproape zadarnică... lăsându-mă păcălit de promisiunea unor flori albastre proaspăt ieşide de sub zăpadă am avut neplăcuta surpriză să constat că acele urme albastre erau simple gunoaie care deja tronau într-un parc curăţat undeva în toamna trecută), copii care se bucurau de zăpadă fără să se îngrijoreze pentru rahatul în care riscau să se tăvălească (mi se părea atunci că exagerează dar parcă avea dreptate Putin când sugera că nu este tentat să-şi ducă în parc copilul datorită faptului că, în orice petic de iarbă, se poate ascunde un micuţ şi subversiv rahat). Din plimbările astea am rămas doar cu două imagini plăcute, un chinez care-şi plimba copilul cu sania şi un om de zăpadă. Şi am mai rămas cu ceva, cu imaginea unui fragment de gheaţă căzut undeva paralel cu drumul meu, câteva clipe după ce decisesem să mă retrag de lângă acel bloc. După teoria drobului de sare, dacă nu aş fi avut inteligenţa de a mă deplasa la ceva distanţă de bloc, acum aţi fi vorbit (hei! asta-i varianta optimistă... varianta realistă este că nu ar mai fi vorbit absolut nimeni de mine) despre mine la timpul trecut. Făcând din nou apel la realism, aş putea spune că, inclusiv în condiţiile în care m-aş fi deplasat în continuare pe sub linia de turţuri (pe care i-am remarcat întâmplător, nu căpătasem o obsesie pentru a-i căuta şi ocoli) nu exista o garanţie pentru faptul că ar fi/ nu ar fi picat o bucată de gheaţă în capul meu.

Cu vreo două săptămâni în urmă sugeram că până mâine zăpada din oraş o să dispară, topită sau transportată de autorităţi. Se pare că am fost prea optimist. Încălzirea nu a fost atât de puternică cum speram eu să fie iar autorităţile sunt suficient de puţin competente încât să se mişte cu două viteze, încet şi pe loc. Iar atunci când autorităţile se mişcă, se lovesc de destul de fireasca supărare a cetăţeanului care este împiedicat să-şi aducă maşina în faţa casei în care locuieşte pentru a nu bloca drumul utilajului care urmează să-i scoată zăpada de pe stradă.

Dacă s-o întâmpla să nu fie asta ultima zăpadă din această relativ scurtă iarnă, voi fi tentat să readuc în discursul meu acea idee cu CrăciUnu din decembrie, CrăciDoiul din zilele reci de primăvară şi de evoluţia firească spre anotimpul cald în care ''sărbătorim'' CraciGoi.

La final, obsesia muzicală a dimineţii: