ATENŢIONARE!!! Acest jurnal descrie o tură în care nu am reuşit, din motive de orientare deficitară, să ajung unde am dorit. Prin urmare, în loc să ajung în Buşteni, am ajuns în Predeal. Şi mi-am dat seama de eroare suficient de târziu încât să nu mai fie preferabilă întoarcerea şi căutarea variantei corecte.
Traseul dorit: Azuga- Valea Grecului- sub Vf. Grecului- Şaua Baiului- (Cabana Diham)- Cabana Gura Diham- Buşteni
Traseul parcurs: Azuga- Valea Grecului- sub Vf. Grecului- Culmea Clăbucetul Baiului- DN 73A- Predeal
_____________
După o săptămână în care am remarcat atât la mine cât şi la ceilalţi manifestări absurde, păguboase, închizătoare de drumuri, după o săptămână în care am tras concluzia că unora nu le sunt de ajuns 70 de ani pentru a învăţa ceva din viaţă iar alţii, aflaţi undeva pe la jumătatea acestei vârste, nu arată nici cea mai vagă intenţie de a învăţa din nişte situaţii neplăcute dar ultraprezente, după ce am generat întâmplător o comparaţie între diferenţele între vitezele de evoluţie ale apropiaţilor mei şi diferenţele de viteză în evoluţia diferitelor părţi de Europa (despre care am citit de multe ori prin Dilema veche, în articole scrise de oameni gen Sever Voinescu sau Cristian Ghinea), după ce m-am reechilibrat cât de cât după acele epuizante zile (am constatat că am pierdut un kilogram din cele cu greu adunate în ultimele luni; dacă pierd un kg de fiecare dată când o văd de două ori într-o săptămână înseamnă că este mai prudent să-mi fac o strategie prin care s-o văd mai rar sau deloc), a venit timpul pentru
o poveste relativ amuzantă despre ultima mea ieşire la munte.
PLANUL
Final de martie, biletul de întoarcere rămas din
tura cu Alin nu fusese consumat, vremea în week-end se anunţa destul de rea iar eu eram situat între două tendinţe opuse:
să mă expun condiţiilor meteorologice nu prea favorabile pentru a îmi testa capacitatea de a mă descurca în acele condiţii
sau să urmăresc o zi cu vreme frumoasă şi să mă duc pe munte din nou pe timp favorabil?
Se face sâmbătă şi verific din nou
buletinul meteo. Comparativ, între
prognoza din 30 şi cea din 31 martie, ambele verificate pentru data de 1 aprilie 2012, extremele nefavorabile se prezentau aşa:
La
Azuga,
freemeteo dădea temperatura
minimă resimţită de -7,5 grade pe 30 şi de
-8,4 grade pe 31 în timp ce
meteoblue anunţa minima resimţită de
-15 grade atât pe 30 cât şi pe 31.
La
Buşteni nu am verificat prognoza pe 30 iar pe 31
freemeteo anunţa
minima resimţită de -6,8 grade în timp ce
meteoblue anunţa minima resimţită de
-14 grade.
Din punct de vedere al
precipitaţiilor
sub formă de ploaie, lapoviţă sau ninsoare, în intervalul 9:00- 18:00 (în care urma să fiu eu în zonă) se anunţa aşa:
Azuga,
freemeteo 1,1 mm şi
0,4 mm conform
meteoblue (pe 30 martie) respectiv
1,5 mm pe
freemeteo şi
1 mm conform
meteoblue (pe 31 martie)
La
Buşteni, pe 31 pentru 1 se anunţau
1,5 mm pe
freemeteo şi
1 mm conform
meteoblue.
Mă mai interesa
viteza maximă a vântului care era anunţată aşa:
Azuga, 16 km/h conform
freemeteo şi
rafale de maxim 56 km/h conform
meteoblue (30 martie) respectiv
20 km/h conform
freemeteo şi
rafale de maxim 53 km/h conform
meteoblue (31 martie)
La
Buşteni, pe 31 martie prognoza anunţa maxim
20 km/h pe
freemeteo şi
rafale de maxim 53 km/h pe
meteoblue.
În rezumat,
cel mai rău lucru posibil era: -15 grade, 1,5 mm precipitaţii, rafale de vânt de 56 km/h. Suficient de rău încât să observ că spre mijlocul săptămânii vremea urma să se îmbunătăţească, caz în care mă gândeam destul de serios să amân plecarea. Totuşi, Daniel spune că, în pădure, vântul nu o să bată aşa că pot pleca. Am resimţit comentariul lui ca pe un nespus
N-am chef să mă împiedic de tine mâine aşa că mai bine pleci la munte! M-am simţit nedorit, alungat, în plus... Am mai cugetat un pic apoi am început să-mi fac rucsacul.
La
22:20 era totul pregătit iar eu nu reuşeam să adorm. După un somn nu chiar de calitate, mă trezesc la
3:45 iar la
4:45 ies din casă.
DRUMUL
Până să urc în autobuz la ora 5 am avut parte de câţiva stropi de ploaie, suficient de timizi încât să nu mă facă să scot geaca din rucsac. Până să intru în metrou ploaia se oprise. Pe la 5:40 aveam deja biletul de dus luat şi cercetam trenul în căutarea unui loc în care să mă simt bine. Pe peron erau 16 grade. În tren, la etaj, erau 19 grade iar jos, între uşi, era mai cald, mult prea cald pentru gustul meu. Prin urmare, mă aşez sus.
Până la
Azuga, unde trenul a ajuns, după ceasul meu, cu
10 minute întârziere, am mâncat, m-am echipat şi m-am uitat peste partea din
jurnalul lui Ioan suprapusă peste traseul pe care intenţionam să-l fac şi eu. Cu vremea relativ umedă care se anunţa, am preferat să renunţ la carte aşa că, în cele aproximativ
3 ore petrecute pe tren au avut loc şi momente de plictiseală. Nici cheful de mâncare nu prea era prezent, stomacul bolborosea cumva ciudat şi mă gândeam deja că, în tura asta, nu este exclus să fiu nevoit să verific cu fundul temperatura de afară.
Aiurea început de tură... Cobor din tren echipat complet, cu parazăpezile, costumul de goretex şi căciula deja puse.
TRASEUL
La
9:42 fac o fotografie cu trenul şi fulgii bezmetici plimbaţi de vânt. De la
Sinaia deja se vedea pe geam că bate vântul şi ninge. Au nimerit-o cu prognoza!
Pornesc şi
GPS-ul, privesc rapid în jur şi, după ce trec prin tunelul de sub şine către oraş, fac stânga în lungul căii ferate, aşa cum scria
Ioan în jurnal. După 200 m drumul se înfundă în nişte blocuri. Mă gândesc că mai este o variantă paralelă cu calea ferată dar nu mă prind unde trebuie să o caut. Situaţia observată m-a ajutat să mă gândesc că drumul meu este de fapt pe partea cealaltă a căii ferate. Prin urmare, înapoi!
Parcurg iar tunelul, ocolesc gara
Azuga şi văd drumul din spatele ei. Aveam încă ceva îndoieli dar am zis să încerc şi pe acolo. La nici 300 m de gară ajung pe podul peste
Prahova şi văd marcajul. Deci pe acolo era, pe partea opusă oraşului...
Trec podul şi apare o nouă dilemă. Marcajul merge pe varianta din stânga sau pe cea din dreapta? Logic era să meargă în stânga dar un anunţ din acela drăgălaş care interzicea circulaţia m-a făcut să ezit. Pornesc încet pe drum aşteptând cu nerăbdare un semn din partea marcajului. Marcajul îşi face curând simţită prezenţa aşa că m-am liniştit cu orientarea.
Drumul forestier urcă lejer dar înaintarea este îngreunată de alternanţa zăpezii cu noroiul. După 200 m, imediat după un copac prăbuşit peste drum (obligându-te să treci pe sub el) mă opresc să scot beţele telescopice, să beau un pic şi, dacă tot e importantă informaţia pentru unele persoane, să
încerc să usuc un copac urinând la rădăcina lui. :) Totul în 10 minute de pauză. În timpul popasului temperatura a scăzut de la
3 grade la
1 grad. Suportabil, chiar interesant cu zăpada aceea care cădea lent şi se aşeza pe rucsac, pe glugă, pe drum...
Mă gândeam că mersul pe drum nu o să fie prea solicitant din punct de vedere fizic dar m-am înşelat. Era obositoare alternanţa zăpadă- pământ, erau obositoare curbele destul de dese făcute de urmele pe care mergeam, era obositoare trecerea de pe o parte pe alta a
Văii Grecului, era obositoare senzaţia că, aproape de tine, sub zăpadă, se ascunde râul. Părea ceva mai mult decât eram dispus să fac şi regretam un pic că nu am pornit pe un traseu deja cunoscut, pe
Sorica sau către
Cabana Gârbova. Bine totuşi că sunt urme... Nu recomand începătorilor sau persoanelor neantrenate să intre iarna pe
Valea Grecului dacă nu sunt deja urme făcute...
Traseul pe
Valea Grecului, iarna, presupune printre altele şi situaţii
în care este necesar să păşeşti cumva la noroc pe un strat de zăpadă
depus lângă un bolovan aproape vertical, fără să ai siguranţa că stratul de zăpadă nu va ceda sub paşii tăi transformaţi instantaneu într-o mică prăbuşire.
În plus, momentele în care te afunzi mult în zăpada brăzdată de cruste îţi pot solicita neplăcut genunchii. Într-o astfel de împrejurare m-am trezit că
mă întreb ce fac dacă îmi rup piciorul sau se întâmplă un alt tip de accident care nu-mi mai permite să merg. Cândva aş fi spus că este un
risc asumat dar acum, dincolo de asta, am fost în stare să-mi imaginez o variantă de rezolvare: telefon, apel 112, comunicat problema şi coordonatele
GPS, aşteptat echipa de salvare. Bine, asta sună cumva a răul cel mai mic în situaţia deja rea pentru că telefonul s-ar putea să nu aibă semnal,
GPS-ul să aibă bateria descărcată iar piciorul vătămat să doară suficient de tare încât să nu îţi permită să te concentrezi la ce ai de făcut...
Când săgeata vopsită pe copac a arătat schimbarea de direcţie, ieşirea triunghiului galben de pe firul văii, m-am bucurat un pic dar aveam curând să revin la dispoziţia neutră văzând panta pe care urcam precum un Lăbuş obosit, cu limba scoasă. Trecuse de 11:05 când am părăsit valea. Curând, lângă un copac căzut pe care până la urmă nu m-am mai aşezat, făceam un nou mic popas după 40 m diferenţă de nivel urcată pe 150 m de potecă (de la 1240 m la părăsirea văii până la 1280 m undeva în mijlocul feţei care se termină cu Vf. Grecului). 6 minute pauză! Temperatura ajunge la 0 grade. Pornesc mai departe cu mănuşile în mâini. Le aveam foarte la îndemână, în buzunarele goretexului. Totuşi, fermoarele situate cumva sub bretelele rucsacului mi-au produs un oarecare disconfort până să scot mănuşile.
După urcarea a încă 80 m diferenţă de nivel ajung la marginea superioară a pădurii (1360 m altitudine) unde văd cu oarecare teamă că vântul spulberă zăpada în poiana de sub Vf. Grecului. O ciudată stratificaţie a zăpezii mi-a reţinut atenţia şi m-a pus pe gânduri. Mă opresc încercând să anticipez cât de tare bate vântul, pe unde se poate ocoli acel sector de zăpadă stratificată, pe unde continuă poteca. Ceva din mine striga: Să nu stau mult în bătaia vântului! Să nu am vântul din faţă în continuarea traseului!
Analizez pantele şi decid că e mai lejeră ieşirea din dreapta. Constat că în poiană nu este atât de rău precum îmi imaginam. Fac câteva fotografii, inclusiv cu
indicatorul ruginit.
Pentru că, undeva în dreapta, am văzut un triunghi galben, am considerat că indicatorul fusese orientat greşit şi arăta degeaba continuarea traseului aproape în linie dreaptă. După ce mi-am făcut porţia de fotografii (mi-a luat cam
6 minute, intervalul
11:49- 11:55), în timpul căreia am constatat că este comod şi în vânt atâta timp cât vântul bate din spate iar eu sunt bine sigilat în echipament performant, am intrat în dreapta pe curbă de nivel, având acum alături două marcaje,
triunghiul galben şi
banda albastră.
Cinci minute mai târziu văd cum se ramifică în dreapta
triunghiul galben, pe copac scriind că acea variantă de potecă merge tot în
Azuga. Consider ciudată ramificaţia aceea dar nu mă alarmez rămânând doar cu
banda albastră pe poteca mea pentru că citisem la
Ioan ceva despre densitatea mai mare de benzi albastre pe un sector de traseu.
Curbă de nivel, potecă lată, merg înainte aşteptând succesiunea de poieni despre care citisem în acelaşi jurnal. Îmi aduc aminte că în poiana de sub vârf auzisem voci pe care mă aşteptam să le întâlnesc dar nu a fost un argument suficient pentru a îmi pune problema că este posibil să fi greşit traseul.
Nici faptul că nu era logic să văd în jur ce vedeam atunci când pădurea avea întreruperi nu m-a pus pe gânduri.
Curând am traversat o poiană în care marcajul era rar iar eu mergeam oarecum pe ghicite. Am ieşit cu bine din ea.
Mai târziu, în două sectoare cu marcaj mai rar şi urme acoperite, deci neutilizabile pentru orientare, am pierdut marcajul pentru câteva minute dar am gândit că marcajele forestiere care m-au însoţit până aici pot fi folosite ca indicii acolo unde banda albastră absentează. Cu mici întoarceri şi ocoliri, având grijă să ştiu cu oarecare precizie direcţia în care văzusem ultimul marcaj, am reuşit să mă menţin pe marcaj în 99 % din timp.
Eram de mult rătăcit (în sensul că eram pe marcaj dar nu ştiam că am apucat altă direcţie decât cea dorită) atunci când mă opresc un pic intrigat de faptul că Şaua Baiului nu mai apare şi mă uit pe GPS unde, stupefiat, văd DN 73A pe micul display setat atunci pe scara cu 500 sau 800 m (asta însemnând că, la o socoteală rapidă, am constatat că sunt prea aproape de DN 73A aşa că nu este eficient să mă întorc acum spre Diham). Studiez curbele de nivel şi track-ul deja înregistrat, constat că nimereşte bine culmea pe care eram şi decid să merg în continuare spre Predeal cu speranţa că marcajul o să mă însoţească şi o să mă scutească de alte erori.
Cu stomacul din nou bolborosind, eram totuşi mulţumit că nu e exagerat de frig şi că, dacă devenea neapărat necesar, era uşor să-mi găsesc o toaletă în pădurea pustie parcă în ciuda urmelor (vechi, se pare) care m-au însoţit aproape tot drumul.
De nicăieri parcă, apare brusc şi un triunghi roşu, marcajul de pe traseul pe care eu îl ştiam interzis din motive pe care le bănuiam ca fiind vag militare. DN 73A se ghicea un pic mai departe dar... Şoc şi groază! Dacă traseul e interzis atunci nu cred să iasă clar în şosea... Inconştient, cred că m-am setat pe gândul acesta. Mai cobor puţin, văd ceva gen teren de antrenament pentru soldaţi iar marcajele duceau exact acolo. Jos, pustiu! Marcajele trec Valea Leuca pe un podeţ sănătos dar îngust. Dincolo de râu o clădire, un drum asfaltat, nişte maşini parcate. Mă simţeam cumva pe teritoriu interzis. În acelaşi timp simţeam nevoia de a vedea un om pe care să-l întreb cum ies de acolo. Nici urmă de om totuşi... Descurcă-te singur, stimabile!
Aveam nişte vagi amintiri vechi de mai bine de 10 ani legate de un traseu pentru competiţii sportive care se derula după un gard. Îl ghicesc undeva în dreapta deci abandonez ideea de a merge pe acea varianta de drum. În spate, Dihamul, în dreapta presupusul gard, în faţă clădirea din care nu ieşea nimeni, în stânga tot drum. În stânga, deci! Trec pe lângă doi câini care s-au dovedit paşnici, trec pe lângă o groapă de gunoi (se dovedesc cam murdari oamenii din clădire), trec de o barieră şi o inscripţie care indica DF Valea Leuca, acces interzis, pornesc pe drum, consult GPS-ul şi constat că merg paralel cu DN 73A. Devine clar că este necesar să merg perpendicular pe drumul forestier aşa că mă uit pe dreapta în căutarea unei zone în care urcarea să nu fie exagerat de abruptă. O găsesc şi pornesc în sus. Speram ca la finalul urcării să găsesc şoseaua dorită. Nu am noroc, la capătul urcării vine o coborâre. Cobor. Iar urc, iar speranţă deşartă. Încep să-mi spun: Şoseaua e aproape, totul e să nu intru în panică înainte s-o găsesc.
Iar urme, iar aparenţe de poteci care vin de nicăieri şi duc cine ştie unde. Mă uit din nou pe GPS şi constat că tot în paralel cu DN 73A merg. Îmi aduc aminte de o funcţie genială a aparatului. Mă duc cu cursorul în punctul din DN 73A care părea cel mai apropiat de mine, dau click, selectez Go To, aleg Off road şi îmi propun cea mai logică misiune, să fac să descrească linia dintre mine şi punctul de pe şosea. Îmi aleg direcţia, verific să se micşoreze linia, merg înainte şi, după puţin timp, observ şoseaua salvatoare.
Totuşi, am iar ghinion... La 30 m de şosea,
un râu. Peste râu niciun pod vizibil. Pe malul pe care mă aflu (drept, geografic) se aud lătrături de care simt nevoia să mă depărtez. Ajung pe malul râului, văd şoseaua deasupra, mă uit că apa e pe alocuri adâncă, mă gândesc că apa e rece deci nu merge să trec desculţ, îmi imaginez un traseu de traversare, calc în gând fiecare bolovan ajutător, socotesc că vor ajuta şi beţele telescopice, îmi iau inima în dinţi şi pornesc. Prima jumătate a răului nu are adâncime mai mare decât jumătate de bocanc în locurile în care calc. Bocancii sunt încă buni şi s-au dovedit din nou impermeabili. Jumătatea a doua este mai adâncă. Băţul din aval nu se poate stabiliza printre pietre, curentul are tendinţa de a-mi deplasa şi bocancul care se îndreaptă către bolovanul salvator. Din mijlocul râului gândesc o mişcare rapidă care îmi reuşeşte în bună măsură. Cred că un pas l-am făcut în apă mai adâncă decât bocancul dar combinaţia bocanc- parazăpezi m-a ajutat să nu mă ud nici de data asta.
Am trecut râul! Am ieşit în şosea! Deja nu mai conta nici cât e ceasul, nici cum e vremea (este momentul să spun că cea mai scăzută temperatură citită pe traseu a fost de -2 grade, presupun că minima reală nu este departe de ce am apucat eu să citesc întâmplător, într-o pauză), nici că mi-e foame şi că-mi bolboroseşte stomacul. Cred că eram fericit... Dacă mai întârziam 30 de minute cred că teama deja prezentă s-ar fi agravat şi ar fi ajuns la pragul critic, dincolo de care era foarte probabil să apară panica.
Deşi nu am făcut-o în cel mai bun mod cu putinţă, am gestionat bine situaţia. Uneori mă orientez ca dracu dar sunt suficient de competent încât să mă descurc cumva.
Nu privesc ceasul, nu procesez ora nici când înregistrez punctul în
GPS şi-mi fotografiez urmele pe malul celălalt. Pozez spre
Pârâul Rece şi spre
Predeal atât de dorita şosea. O şosea, două şosele. E de gen feminin. Deci pot să spun că am dorit atunci şoseaua asta la fel cum, în alte împrejurări, doresc o (anume) femeie...
Merg pe marginea şoselei şi, curând, întâlnesc un turist. Îl întreb dacă ştie cum se poate trece râul dar nu cunoaşte locurile. Îi arăt de unde vin apoi ne despărţim. Câteva minute mai târziu rămân şocat:
pe un stâlp, în dreapta şoselei, cele două marcaje triunghi roşu şi bandă albastră. Ajung în şosea deci... Iar eu nu am ştiut pe unde. Este prea mare tentaţia aşa că nu plec de aici până nu verific. Intru pe drumul respectiv şi, curând, recunosc locurile. Deci era atât de simplu!!! Deci vechile mele amintiri m-au păcălit!!! Şi nici nu mai trebuia să trec râul prin apă. Aş putea spune că astfel am pierdut 30 de minute.
Asta e! Bine că am scos-o la capăt şi aşa...
Reiau drumul spre Predeal. Ajung în DN 1 şi, cumva robotizat, mă îndrept spre gara despre care nu mai ştiam cât este de departe, suficient de grăbit (nu eram nici eu lămurit de ce) încât să nu scot telefonul sau GPS-ul pentru a verifica ora, caut în buzunar după ciocolată şi mănânc în mers.
Ajung la gară, văd un tren la linia 1, intru în gară să verific mersul trenurilor şi ora, văd că e trenul cu care mă pot întoarce eu şi mă grăbesc să urc. Mă aşez, apuc să mă dezechipez parţial până să ajungă controlorul care pare să-mi reproşeze că nu am apucat să-mi vizez biletul de întoarcere. Omul a avut bunăvoinţă şi mi l-a vizat el. Altă dată încerc să fiu mai atent la ceas, nu aş vrea să mai urc în tren cu biletul nevizat.
SPRE CASĂ
Trenul s-a aglomerat treptat, la Câmpina fiind deja ocupate majoritatea locurilor. Asta a făcut să călătoresc o bună parte din drum între trei grupuri. Un grup de tineri care fuseseră la "munte" iar conducătorul grupului făcea bilanţul reproşurilor pe care poate să le adreseze (beţie, o uşă stricată, nişte discuţii neplăcute), un grup de 5 studente din Câmpina (la ceva pe profil economic, bănuiesc) şi un grup de muncitori care se întorceau la şantier.
Era aglomeraţie, eu sufeream de cald pentru că nu apucasem să dezbrac pantalonul de goretex. Mă uit pe hărţi şi găsesc locul unde am greşit drumul. Creez teoria expusă într-o oarecare măsură mai sus. Mă mir că am putut să fiu atât de neatent. Îi trimit colegei de birou un mesaj în care mă "laud" cu rătăcirea mea care m-a dus la "muntele Predeal" deşi eu plănuiam să ajung la "muntele Buşteni" (uneori mai şi zâmbeşte omul din cauza mea), iau o bere, mănânc un sandwich şi zâmbesc des auzind ce debita un şantierist relativ talentat şi îndrăzneţ.
Ce ai, mă? Ai luat Viagra expirată? (...) Am băut un timp Zuzu dar acum nu mai sunt bani de Zuzu. (...) Am vorbit tot drumul şi acum mi s-a uscat gura deci trebuie să beau... Cam aşa a trecut timpul până la Bucureşti.
Studentele când au tăcut, când au glumit pe seama şantieristului, când au citit... Nu ştiu cum au putut să citească în gălăgia aia tocmai cursuri pentru facultate (logistică şi statistică, din ce am observat)... Una făcea uneori mişcări ceva mai largi decât permitea spaţiul, alta îşi mângâia când şi când baza gâtului, celelalte nu făceau nimic special dar, la fel ca primele două, aveau unele elemente care făceau din ele femei frumoase. Era plăcut să le priveşti.
Atunci, relaxat, relativ obosit şi mai puţin atent la detalii nu am considerat că gesturile studentelor aveau legătură cu mine. Câteva zile mai târziu mi-am amintit de ele şi m-am întrebat dacă nu cumva exista o oarecare legătură iar eu am fost un mare fraier nesesizând-o la timp... O spun doar cu jumătate de gură dar... să fie asta singura amintire din tură care să îmi provoace o undă de regret!
A doua zi, luni 2 aprilie 2012, mă "lăudam" colegilor de serviciu cu rătăcirea mea cea genială şi astfel am simţit că am "domesticit" locul...
CRONOLOGIE
9:42 - gara Azuga
9:55 - podul peste Prahova
10:05- 10:15 - popas pe Valea Grecului
11:05 - triunghiul galben părăseşte Valea Grecului urcând pe versant în stânga
11:15- 11:21 - popas sub Vf. Grecului
11:49- 11:55 - popas în poiana de sub Vf. Grecului
12:01 - ramificaţia ciudată a triunghiului galben
12:20 - poiana pe ghicite
13:30 - traversare Valea Leuca (1)
14:07 - ies din bălării în DN 73A după ce trec Valea Râşnoavei
14:21 - ajung la plecarea benzii albastre din DN73A
14:29 - traversare Valea Leuca (2)
14:36 - după ce verific mersul benzii albastre am revenit în DN73A
14:40 - am intrat pe DN 1
15:08 - am urcat în tren la Predeal
CONCLUZIE
Chiar dacă te documentezi, ai hartă, GPS şi orice alt instrument care să te ajute în orientare, dacă nu-ţi iei la tine şi neuronii ai încurcat-o!
În cazul descris aici am identificat următoarele erori:
1) Am ignorat un indicator corect poziţionat
2) Nu am consultat la faţa locului documentaţia din rucsac
3) Nu am consultat periodic GPS-ul
4) Nu am verificat de ce s-a schimbat marcajul
5) Am lăsat fuga de vânt să-mi dicteze traseul
6) Nu am verificat dacă şoseaua de la traversarea Văii Leuca dă sau nu în DN73A, înainte de a porni în bălării
Marcajul bandă albastră pe care am mers nu este menţionat pe cele două hărţi consultate.
Atât la intrarea pe traseu cât şi de-a lungul acestuia nu există indicatoare care să interzică accesul sau să îndrume drumeţul. De aici deduc faptul că traseul este deschis circulaţiei dar este puţin circulat şi relativ slab întreţinut.
Starea zăpezii: stratul de zăpadă de pe traseul parcurs oscila între
0 cm şi aproximativ
100 cm după estimările mele care ţin cont de felul în care se prezenta zăpada la baza copacilor, de cât de mult mă afundam. de crustele de gheaţă care păreau să delimiteze straturile depuse în ninsori diferite
BIBLIOGRAFIE
Ioan Stoenică, http://ioanstoenica.wordpress.com/2010/03/26/la-diham-cu-avalansa-de-4-jumate/
Ion Zăvoianu, Emilian Cristea, Nae Popescu, Bucegi, colecţia hărţi turistice montane CARPAŢI, Editura Sport- Turism
Nae Popescu, Munţii Bucegi şi împrejurimi. Hartă turistică, Publiturism, 1982
Parcul Natural Bucegi, http://www.bucegipark.ro/C2.htm
R.O.A.D 2005 DELUXE versiunea 1.21, http://romaniadigitala.ro/
Pentru 10 zile, setul complet de fotografii şi capturi din hărţi se poate descărca de
aici.
