sâmbătă, 30 iunie 2012

Ordinul Smaranda 2012 sau 200 de minute printre oameni pasionaţi de zbor

După o insistenţă promovare pe ecranele din staţiile de metrou, trecerea paraşutistelor prin Parcul Izvor se instalase comod într-un colţ din memoria mea în aşteptarea zilei în care, bazându-mă pe criterii extrem de subiective, urma să decid dacă mă duc sau nu să văd despre ce este vorba.

Vineri seară un mesaj banal de pe Facebook îmi face cu ochiul aşa că mai citesc şi eu câte ceva pe acolo. Printre altele, văd o cunoştinţă care întreba dacă merge cineva în Izvor să fotografieze. Pentru că am amintiri faine despre ea deşi (sau poate tocmai pentru că) nu am mai văzut-o de vreo 10 ani, mi-am zis că ar putea fi interesant să ne vedem acolo aşa că decizia mea fusese pe trei sferturi luată.

Sâmbătă dimineaţă, după o noapte luminată (adică o noapte cu lumina stinsă târziu din motive independente de voinţa mea), mă trezesc relativ în formă, îmi pregătesc frontala să mă bărbieresc (despre misterul luminii din baie poate cu altă ocazie), fac un duş, mă uit apoi la ceas, arunc pe mine haine comode după care plec de acasă suficient de devreme încât să-mi permit o mică plimbare sub formă de activă pauză de masă (nu-mi spuneţi cât de nesănătos este să mănânci în mers, să mănânci în picioare şi, eventual, cât de nesănătos este să mănânci pe stomacul gol :D) pe care o termin exact la locul şi timpul potrivit.

Mai am vreme să găsesc la chioşcurile din jur nişte apă plată (adusă de sub Piatra Craiului... interesant loc...) după care prezentatorul evenimentului începe să povestească câte ceva despre ce urma să vedem.

Acolo, pe rândul din spate, se vede bine cerul? Daaaaaa, la spectacolul acesta se vede aproape la fel de bine "scena" indiferent dacă ocupi locuri în faţă sau în spate.

Prima porţie de paraşutiste este lansată din elicopter (uite că s-a înşelat nenea CC când a spus că lansările din elicopter sunt riscante, motiv pentru care concurentele vor fi aduse la verticala locului de un avion), având ca înaintecăzător (că înaintemergător suna cam ca vacă zburând prin etajul activ al unei peşteri) pe campionul nu ştiu care, bun paraşutist la numai 22 de ani.

Destui ochi rămân lipiţi de cer, revenind spre pământ pentru succesiunea de aterizări. Campionul nu mai ştiu unde a aterizat în raport cu salteaua de punct fix, concurentele în schimb au aterizat mai mult sau mai puţin aproape de centrul saltelei, cu excepţia uneia care a ratat-o aterizând un pic lângă ea. 6 aterizări pe saltea din 7 concurente este un rezultat bun, bănuiesc.

Până la următoarea porţie de paraşutism, casc şi eu gura, ca tot omul aterizat în parc la ora aia, pe la balonul cu aer cald bine umflat dar aşezat totuşi la sol, pe la planorul în care, după cum remarca cineva, locul pilotului pare destul de mic şi incomod, pe la locul în care paraşutistele îşi împachetau echipamentul.

Urmează o anunţată porţie de acrobaţii aeriene care, din ce auzeam prin jur, era de aşteptat să se concretizeze într-un stil de zbor extrem de interesant dar care, în final, s-a dovedit un şir de câteva aterizări obişnuite, o aterizare cu un imens tricolor agăţat de picior şi, momentul mai complicat al acestei bucăţi de spectacol, zborul celor trei paraşutişti care, până aproape de sol, au evoluat aproape pe aceiaşi verticală, aterizarea petrecându-se după o despărţire de verticala care-i unea, despărţire aparent haotică dar, am considerat mai târziu, totuşi gândită şi, cred, îndelung exersată. Lansarea acrobaţilor s-a făcut din avion. Cred că abia la lansarea lor am fost şi eu cu ochii pe cer exact la momentul în care, din aparatul de zbor, au apărut pe rând câteva puncte curând transformate în mici (percepute aşa sub influenţa distanţei) paraşute care "alunecau" lent spre pământ.

A doua serie de aterizări din concurs a păstrat modelul primeia, cu 6 aterizări pe saltea şi una în afara acesteia. Dacă a ratat sau nu salteaua aceiaşi concurentă nu pot să spun. Nu pot să spun nici dacă punctul aterizării în baza căruia se întocmea clasamentul este primul punct atins de concurentă, indiferent dacă atingerea a fost făcută cu piciorul sau fundul, indiferent dacă atingerea a fost continuarea firească a căderii sau rodul unei forţări la aterizare prin care, într-un mod mai puţin elegant, se ajungea cât mai aproape de punctul central.

După etapa a doua a concursului s-a repetat programul de acrobaţii aeriene.

La etapa a treia a concursului am avut senzaţia că nu au mai aterizat toate paraşutistele, presupunând eu că una sau două a(u) abandonat din cine ştie ce motiv. Totuşi, se pare că toate şapte au aterizat pentru a treia oară, de data asta nemaiexistând nicio aterizare în afara saltelei.

După asta, festivitatea de premiere şi apoi înapoi acasă...

Cred că mă număr printre puţinii indivizi care au fost acolo deşi nu au sărit până acum niciodată cu paraşuta/ nu au urmărit până acum o persoană cunoscută sărind. Totuşi, total străin de fenomen nu sunt. Am cunoscut cu mai bine de 10 ani în urmă o ploieşteancă paraşutistă, cu câteva luni în urmă citeam povestea unei cunoştinţe virtuale despre paraşutism, zilele trecute citeam povestea unei tinere care a experimentat şi ea emoţiile paraşutismului. Cele trei cred că m-au ajutat să capăt o oarecare curiozitate pentru genul acesta de sport.

Poate ar mai fi câte ceva de spus, de exemplu despre firma de pază care, printre agenţii care răspundeau de zona aterizării, avea unul cu o atitudine surprinzător de plăcută. Nu ştiu de ce sunt tentat să spun că acest agent era dovada clară că nu s-a ocupat de siguranţa evenimentului BGS-ul. Aceştia din urmă au participat doar cu ambulanţele care, aşa cum îmi imaginez că şi-a dorit toată lumea, nu au avut nicio intervenţie în timpul concursului.

Nume şi clasamente nu am reţinut. Am reţinut în schimb că numele concursului se doreşte un omagiu adus Smarandei Brăescu, cea care, cu vreo 80 de ani în urmă, a făcut un salt cu paraşuta de aproximativ 7000 metri.

Acum am aflat şi eu cine este persoana după care a fost botezată o stradă din nordul capitalei, stradă pe care, cu vreo 15 ani în urmă, am avut două jenante interviuri (în sensul că stilul intervievatorilor m-a făcut să mă simt ultimul rahat din încăpere) la o firmă care importa nişte dulciuri turceşti, firmă la care speram eu să pot pune în practică cunoştinţele despre calculatoare pe care le căpătasem aproape exclusiv din cărţi, fără să fi pus mâna pe calculator mai mult de 100 de ore până atunci. Acum aproape că m-am săturat de calculatoare şi, cumva nefiresc dat fiind că l-am avut cu adevărat la îndemână mult mai târziu, de internet.

Să nu vă mai mire faptul că am ajuns să scriu pe blog rar, să-mi verific mail-ul personal mai rar decât zilnic, să intru pe messenger de două ori pe an...

Prezentarea primei ediţii a Red Bull Ordinul Smaranda:




Anunţul pentru Red Bull Ordinul Smaranda ediţia a treia

Site-ul Aeroclubului României

Dacă te gândeşti să faci paraşutism, poţi începe cu cursul de aici:



Pentru fotografii:

http://ro.tilllate.com/ro/photoalbum/overview/10724065#p1

http://www.redbull.ro/cs/Satellite/ro_RO/Gallery/Red-Bull-Ordinul-Smaranda---in-imagini-021243229002084#/image-1

http://airlinestravel.ro/red-bull-ordinul-smaranda-2012-parasutism-in-oras.html

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.411479075565250.90670.351100271603131&type=1

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu