Zâmbet 6

Ce poate face un aparat foto compact, relativ modest, dacă este manevrat cu pricepere şi cu o doză de sensibilitate? O fotografie bună de premiat, zic eu! :)

Succes!

http://www.carpati.org/poze_fotografii/baiului/graniţa_dintre_iarnă_şi_primăvară./88364/

Şi aşa mi se făcu un dor de munte... Ciudată faza...

PS (4 aprilie 2013): Concursul a fost câştigat de altă fotografie. Obiectiv vorbind, jurul a apreciat corect. Deşi emoţional eram ataşat de fotografia din Baiului, raţional privind lucrările înscrise în concurs am apreciat că fotografia câştigătoare este mai bună, cel puţin din punct de vedere al compoziţiei. O puteţi vedea şi voi aici.

Felicitări câştigătoarei!

Rock românesc de aseară

Aseară am servit o nouă porţie de rock în Iron City. Două recitaluri faine şi ceva muzică înregistrată difuzată înainte de şi între recitaluri. La al treilea recital, care se anunţa cel mai interesant, n-am mai reuşit să stau. :(

Printre înregistrări, trei piese româneşti. Două destul de bine ştiute de mine, una abia acum descoperită (sau conştientizată, poate că o mai auzisem cândva).

Proaspăt descoperita, Tari ca munţii- Trooper:



Cea mai bine ştiută, Criogenia salvează România- Taxi:



Auzită dar nu suficient procesată, Ozosep- Viţa de Vie:



Şi dacă tot am pomenit de Trooper... pe 5 aprilie o să fie prima dată când o să merg la un concert special pentru ei. Detalii, aici.

Un alt concert, la care aş merge din mai multe motive, este Lotus şi Compact. Rămâne de văzut dacă se vor potrivi lucrurile pentru a merge şi aici.

Când vioara întâlneşte chitara...

...şi merg împreună în Mojo, purtate de doi instrumentişti buni, nu are cum să rezulte altceva decât o seară plăcută.

N-am avut starea potrivită pentru a asculta mai mult dar, până la prima pauză mai lungă (cea în care am auzit Hotel California), mi-a plăcut ce am auzit aşa că mi-am promis să revin acolo şi în alte seri de marţi.

Aflasem de serile astea din toamnă, la puţin timp după sosirea Luminăţiei Sale în firmă dar, constat acum cu puţin regret, le-am ratat până aseară. Acum mă bucur că le-am descoperit şi sper să aibă viaţă lungă iar eu să am cât mai des starea sufletească potrivită pentru a asista la ele.

Aseară, fiind mai puţin populat comparativ cu seara cântecelor de munte, am avut ocazia să studiez pe îndelete noua organizare a clubului. Insist că modificările nu-mi plac (mutarea scenei, aspectul parcă mult prea închis al zonei înălţate din dreapta intrării- stânga cum priveşti de pe scenă) dar, dacă acestea au adus un folos oarecare organizatorilor, nu pot decât să mă adaptez lor.

Public a fost mai mult decât mă aşteptam, cred că se puteau număra mai bine de 50 de oameni. La aşa gen de muzică, mă aşteptam să reacţioneze bine mai puţini ascultători şi nu pot decât să mă bucur pentru faptul că anticiparea mea a fost contrazisă.

Mai spun doar că mi s-a părut interesant look-ul chitaristului apoi închei reamintind de concertul de mâine seară al Metrock-ului. Sper să am resurse fizice suficiente pentru a asista şi la acest concert, petrecut tot în Mojo, club pe cale să redevină parte a topului locurilor în care mă simt cel mai bine şi în care revin des.

Retardat?

Cineva, un intelectual bănuiesc, a nimerit pe blogul meu în ultima săptămână cu acel genial şir de căutare marcat mai sus. Nu-mi dau seama dacă e cazul să mă bucur de vizită sau să regret faptul că astfel de genii îşi pierd timpul răsfoind prostiile din capul meu...

Nu mă obosesc să pun ghilimele, cititorii mei obişnuiţi sunt convins că le-au pus singuri...

Bine zicea cine zicea că Google te ajută dar nu te face mai deştept...

Mama

Nu este o postare de familie, aşa cum poate v-aţi gândit deja...

Era duminică, puţin după miezul zilei, când mi-am amintit că Cinemagia anunţa Rocker la Cinema City Cotroceni. Mai aveam fix o oră până când urma să înceapă filmul aşa că, asumându-mi riscul de a ajunge prea târziu, am plecat totuşi oarecum în grabă.

Ajung acolo, nu văd Rocker afişat pe ecranele de la casele de bilete, mă gândesc că am ajuns degeaba "la timp" şi dau să mă retrag spre casă. Un impuls de moment mă face să iau totuşi un program. Citesc şi nu mă simt atras de nimic. Îmi spun că, dacă tot am ieşit, pot merge în centru în speranţa că găsesc acolo ceva de văzut. Întorc programul de la Cotroceni pe toate feţele când îmi dau seama că pot rămâne pentru Mama. Nefiind pasionat de filme horror dau din nou să plec. Şi totuşi, ce-i în mână nu-i pe gard, mi-am spus. Aşa că am rămas.

Şi am fost martorul unei poveşti înfricoşătoare dar fascinante. Nu citisem nicio prezentare, nu văzusem niciun trailer deşi măcar prezentarea de pe ecranele de la metrou tot ar fi putut să-mi sară în ochi. Totul urma să fie surprinzător...

O casă, o familie, un câine negru (care m-a dus cu gândul la o imitaţie de pisică neagră purtătoare de ghinion, câine care, ceva mai târziu, avea să se transforme într-un câine deloc înspăimântâtor, de culoare maro), tatăl îşi ia cele două fete şi pleacă...

Continuare dinamică, o maşină scăpată de sub controlul unui şofer nebun, proaspăt criminal. Pe şosea, zăpadă. Viteza suficient de mare. Maşina iese spectaculos de pe şosea şi ajunge, la propriu, în pom. Şofer şi copii coboară, ajung întâmplător la o casă părăsită din mijlocul pădurii. Tatăl, profil de criminal în serie, încearcă să o omoare pe Victoria, fata cea mare.

Vezi pistolul, intuieşti că Victoria nu are scăpare, cu atât mai mult cu cât tatăl nebun o lăsase şi fără indispensabilii ochelari. Exact în momentul în care aşteptai să vezi copilul cum cade sub glonţ, cade tatăl, răpus surprinzător de Mama. Nu este vorba de mama copilelor, deja moartă. Este vorba de elementul cheie al filmului.

Fetele rămân în căbănuţă, se hrănesc cu cireşe iar în oraş, fratele şoferului care s-a transformat din vânător în vânat, timp de 5 ani, caută cu disperare urme ale întâmplării. Pe când nimic nu mai lăsa loc speranţei, pe când căutarea continua doar pentru că, după spusele lui Annabel, este mai ieftină decât terapia, cele două fete sunt găsite iar unchiul este anunţat după ce căutătorii trag o sperietură serioasă la contactul cu tinerele deja sălbăticite. Prima fază în care îţi sare inima din piept.

Înapoi în oraş, lucrurile se aranjează astfel încât unchiul şi iubita sa rockeriţă primesc copilele în grijă, având în plus suportul unui psihiatru hipnotizator, după care lucrurile intră oarecum în buclă dar reuşesc din când în când, deşi devin previzibile, să sperie spectatorul.

Suntem la un pas să asistăm la o scenă de sex (din ce-mi amintesc, cele mai tari scene de sex le-am văzut în Pielea în care trăiesc, un film cu intrigă genială şi final simbolic- surprinzător) dar Mama îşi face din nou simţită prezenţa.

Mama rămâne prezentă chiar dacă, o vreme, refuză să se arate ochilor "părinţilor". Fetele menţin în secret legătura cu această fantomă care, culmea, nu le-a purtat de grijă în căbănuţa din pădure dar le-a vizitat cel puţin în vis.

Ceva nu se potrivea în planurile ei aşa că a fost obligată să-l bage puţin în spital pe Lucas care este astfel obligat s-o lase pe Annabel la cârmă. Iubita, deşi nemulţumită pentru că astfel s-a depărtat de trupa ei şi, motiv de nemulţumire în plus, s-a trezit pe locul trei în inima lui Lucas, se descurcă rezonabil şi, cu timpul, ajunge extrem de interesată de ce au trăit fetele în sălbăticie. Într-un fel este chiar obligată să se intereseze. Unele sugestii făcute de Mama au cam băgat-o în sperieţi iar senzaţia că, în locuinţă, cineva vizitează copilele fără ştirea ei s-a dovedit suficient de scary încât, când Victoria a invocat gelozia pe care o simte Mama, instinctul "matern" al lui Annabel aproape că a adormit.

Lui Annabel îi aparţine cea mai tare replică a filmului: Dacă te împingeam eu, duceam treaba până la capăt iar acum erai sigur mort.

Totuşi, binele şi răul încep să se separe. Victoria începe treptat să se ataşeze de Annabel în timp ce Lily rămâne setată pe Mama şi insistă să doarmă sub pat, să iasă din casă pe fereastră când o cheamă Mama, să alerge prin casă în patru labe.

Psihiatrul reuşeşte să facă ceva lumină în cazul tare ciudat şi dificil pe care şi-l luase pe cap. Aici m-am trezit eu luat pe nepregătite. A trebuit ca psihiatrul s-o adoarmă de câteva ori, ilogic, pe Victoria ca să-mi dau seama că acolo se petreceau şedinţe de hipnoză în care, împotriva dorinţei copilei, medicul afla cum stă treaba cu Mama şi, în timp ce detaliile apăreau, acesta devine din ce în ce mai convins că va dezlega misterul şi va avea parte de glorie în urma acestei misiuni care urma să fie finalizată cu succes.

Până la urmă psihiatrul se arată prea curios, prea curajos şi, în acelaşi timp, prea puţin informat în legătură cu nuanţele de paranormal din filme. În aceste condiţii, deşi se lasă până la urmă fotografiată, Mama îl omoară şi pe doctor, la fel cum făcuse cu tatăl fetelor cu 5 ani în urmă.

Între timp, Annabel pune mâna pe arhiva doctorului, urmăreşte cu atenţie materialele, este ajutată şi de un vis asemănător cu cel despre care povestea Victoria şi... se convinge că există fantoma din pereţi. După o profundă încreţire de neuroni decide să ia fetele şi să meargă în apropierea cabanei unde... se cam fluturau lucrurile... Am uitat să spun că, obsedant, în cadre apar, într-o formă sau alta, sub pretexte aparent diferite, fluturi.

În curând, Mama îşi rezolvă problema apărută după ce fugise din spitalul cu oameni trişti iar Lily se transformă în fluture.

Pentru că sunt încă pasionat de psihologie, nu pot să nu amintesc din nou de hipnoză şi, pentru prima dată, de invocatul diagnostic de personalităţi multiple de care ar fi suferit Lily.

Mi s-a părut un film interesant ca poveste, destul de scary în câteva faze în care, dacă eram slab cu inima, probabil dădeam colţul, suficient de dark atât ca pretext cât şi ca finalizare, genial din punct de vedere al coloanei sonore, foarte bine jucat în special de cele două copile.

Sub impulsul celor petrecute pe ecran am reuşit şi performanţa de a mă speria un pic când, undeva deasupra, un scaun a scârţâit şi o umbră mişcătoare m-a "ameninţat" din semiobscuritate.

Aş fi curios dacă veteranii în domeniul filmelor horror găsesc filmul de faţă la fel de înfricoşător cum l-am trăit eu. Totuşi, pentru că nu sunt nici eu fricosul fricoşilor, ţin să precizez că nu am udat Pampersul :)) şi, în lipsa sonorului super de efect, aproape că m-aş fi obişnuit cu apariţiile periodice, deja previzibile dar totuşi în egală măsură de "drăgălaşe" ale Mamei.

Episodul viitor, Poziţia copilului. Deja mi-am rezervat bilet pentru avanpremiera de miercuri aşa că voi trece iar pe la Cinema City. Dacă lucrurile merg bine, voi face Poziţia copilului sandwich între o seară de chitară şi vioară şi o seară rock cu Metrock (o altă trupă destul de puternică în adolescenţa mea), ambele în Mojo, începând cu ora 20:30.

Şi-am încălecat pe un fluture şi v-am povestit cum îşi fâlfâie diafanele aripioare dark.

Şi nu uitaţi, din perete sigur vă supraveghează cineva. Şi dacă nu sunteţi cuminţi, are grijă Mama să vă omoare! Hi, hi, hi! :))