joi, 31 decembrie 2015

2015 pe scurt



1) Evenimente intens mediatizate

-Planorul care a aterizat forţat în Postăvarul, în august. A fost "căutat" luni de zile de ISU şi alte inspectorate şi a fost găsit în toamnă de un grup de turişti printre care, absolut întâmplător, se afla şi un vechi amic de-al meu. Câteva vorbe despre momentul descoperirii planorului aici şi aici. Normal, s-a găsit un idiot să propună montarea unei cruci la locul accidentului. Îi urez domnului în cauză să o monteze acolo pe bunică-sa!

-Invazia sirienilor. O alarmă falsă pentru România, potenţialii terorişti aparţinând ISIS concluzionând că nu au ce să facă în România. Un mic avantaj pentru Republica Bananieră România, până şi teroriştii fug de ea...

-Accidentul din Colectiv. Dacă am eu informaţiile actualizate, s-au terminat cu ocazia asta vieţile a 63 de oameni. RIP-uiască-se în pace! După o perioadă în care accidentul mi-a stârnit o vagă emoţie, povestea asta a reuşit să mă irite crâncen până la urmă pentru că răniţii din club se pare că au primit susţinere financiară din bugetul de stat, pentru că au murit acolo unii corporatişti pe care pare să-i regrete o persoană de care mi-e cam silă, pentru că s-a cam întors lumea cu susul în jos de atunci dar marii vinovaţi, birocraţii care au legătură cu pompierii (ISU, PSI, CSI şi alte grupuri de litere care descriu nişte căpuşe), nu prea s-au ales cu necazuri (cu excepţia celor două persoane din ISU care au controlat, cândva, clubul Colectiv).

-Căderea guvernului Ponta. La debarcare, Ponta afirma că nu intenţionează să se opună oamenilor. Ca de obicei, o declaraţie perversă... Ştim bine că s-a opus oamenilor cel puţin din toamna lui 2013 (de pe vremea protestelor la adresa politicienilor cianură) dacă nu chiar de mai devreme. Sper să nu mai creadă nimeni în PSD în prezent...


-Atentatele din 13 noiembrie din Franţa.

2) Chestii cu un oarecare caracter special pentru mine

-The Color Run. Jurnalul poate fi citit aici.

-Semimaratonul Bucureşti. Eu am participat la cursa de 10,5 km, terminând în aproximativ o oră şi 5 minute

-Race for the Cure. Jurnalul poate fi citit aici.

-Tura în Vânturiş cu Cristi Iliescu. Jurnalul poate fi citit aici.

-Zilele de concediu petrecute la mare, făcând plajă în popoul gol (mici detalii, pe Facebook)

-Serile de folk din Vama Veche (Ţapinarii, Folk Frate, Dan Vasilescu, Banderas)

-Tura mea solitară în Postăvarul. Jurnalul poate fi citit aici.


-Maratonul Bucureşti. Eu am participat la Fun Race, în calitate de câştigător al unui concurs organizat de Mega Image.

-Tura în sudul extrem al Bucegilor cu Cristi Iliescu. Jurnalul poate fi citit aici.

-Tura mea solitară în sudul extrem al Bucegilor

-Concertul din seara de 21 decembrie

3) Chestii care m-au bulversat oarecum

-O unghie încarnată operată cu 10 zile înainte de cursa mea de 10000 m din cadrul Semimaratonului Bucureşti

-Durerile de dinţi din octombrie, în urma cărora mi-am mai pus câţiva dinţi (cu bani de la tata, ai mei erau mai mult decât insuficienţi)

-Finalurile de lună în care m-au stresat nişte proceduri contabile despre care am aflat la finalul anului că erau opţionale, nu obligatorii. După cum spuneam, cineva a cam făcut mişto de mine...

-Perioade destul de lungi de depresie

-Roxana nu mi-a mai apărut în cale de multe luni. Nu am mai văzut-o din martie.

-În vară, dintr-o sumă de neînţelegeri, a murit vaga speranţă legată de o posibilă relaţie cu Cristina, dolofana mea favorită

Deşi, realist vorbind, anul a avut şi zile faine, eu l-am perceput ca pe un an mizerabil, cu depresii, lungi perioade de lipsă a poftei de mâncare, alergări mai rare şi mai scurte comparativ cu 2014, zile pe munte mai puţin intense, probleme financiare, probleme emoţionale, furie, tendinţă predominantă spre mizantropie în dauna tendinţei de socializare, lungi perioade în care am considerat că e de-a dreptul inutil să am grijă de imaginea mea (de exemplu, mai bine de 30 de zile în care nu m-am bărbierit). mai puţină toleranţă faţă de relele mai mici sau mai mari de acasă, de la serviciu sau de aiurea, o cronică senzaţie de singurătate şi nimicnicie.

Am salvat cumva anul oferindu-mi, de Moş Revelion, pe 31 decembrie, înscrierea aproape sinucigaşă la semimaratonul din mai 2016.

Cred că ar mai fi multe de rememorat dar mă opresc aici...


vineri, 18 decembrie 2015

Crăciun fericit!!!



Probabil nu ştiaţi de ce mâine aveţi zi liberă. Eu am aflat întâmplător că e Crăciunul...


Inutil de precizat că meseriaşul specialist în PM (ce e aia nu ştiu) a abrogat şi limba română, vorbind în alt document când de autovehicule, când de autovehicole... Probabil e scuzabil, pentru un individ pe care nu-l vezi decât odată pe lună, pentru fix un minut, cât să-ţi lase factura...

Cred că nici eu nu aş învăţa despre calendar şi limba română dacă aş încasa 350 lei/ minut.

Deci, dacă mâine e Crăciunul, mi-am pus colinde...



Aici se pare că am greşit... Cineva a comentat cu reproş la adresa truditorilor de la Truda:

Bine că fac ei mişto de cele sfinte. Cine mai e ca ei?

Normal că am răspuns:

Sunt un dobitoc care bate mătănii. Cine mai e ca mine?

Ştiţi probabil deja că cei mai aprigi apărători ai religiei sunt cei care obişnuiesc să profite de oameni...

În altă ordine de idei, dimineaţă m-am trezit cu ochiul drept umflat şi iritat. Ştiind că în jurul meu sunt oameni care îmi poartă constant de grijă (dacă sunt javră penibilă şi mă gudur băgând limba în... urechea celor pe care-i "iubesc") era clar că se va îngrijora cineva pentru mine.

Vă daţi seama că s-au îngrijorat... de felul în care Truda slujeşte principiile BOR SRL... De ochiul meu i-a durut în p*** sau p****, după gen, număr şi caz...

La mulţi ani!

Eu sper să nu apuc anul viitor. Sunt sătul până în gât de oamenii printre care trăiesc...






luni, 12 octombrie 2015

Obsesia muzicală a secolului





De vreo două săptămâni, încep din nou să se adune sentimente de "dragoste" la adresa şefilor, cu funcţii sau doar cu impresii de şefie. Parcă în fiecare zi mai apare o chestie în care aceşti bipezi exagerează cu pretenţiile.

În ciuda faptului că, la mine, regula este să fac lucrurile să meargă chiar dacă unele aspecte nu prea trebuie să le rezolv eu, în momentele în care şefii şi "şefii" îmi forţează limitele toleranţei (limite destul de largi, deşi poate nu era cazul să mă străduiesc să le lărgesc) sunt foarte tentat să fac ca catâru` şi să las treburile baltă.

Şi dacă las lucrurile baltă ce se poate întâmpla? În cel mai rău caz, un factor de decizie îşi exersează talentul la fotbal şi-mi dă un şut. Eu nu sunt adeptul teoriei cu şutul în cur care te propulsează. Eu merg pe altă teorie... Că care teorie spune că un şut în fund te duce mai aproape de chestia aia înaltă, metalică, cu capac care scoate un clinchet drăgălaş când este aşezat peste cenuşa ta proaspăt livrată de crematoriu.

Dar treaba e că mie moartea nu mi se pare mare pagubă. Eu nu-l am pe URMAŞ deci nu mă interesează ce şi dacă rămâne în urma mea. Eu mor şi atât. STOP JOC!

Tu, în schimb, s-ar putea să suferi când îţi vei da seama că, aşa retardat cum eram, îţi uşuram foarte mult viaţa...

Îmi vine să-l omor pe URMAŞ. Prea se fac mizerii multe în numele lui...


duminică, 27 septembrie 2015

miercuri, 19 august 2015

Amintiri. Acum 12 ani în Iezer şi Făgăraş.

Textul original, aici. Acum l-am republicat, cu diacritice şi mici corecţii. Pentru cei care intenţionează să parcurgă acelaşi traseu, atrag atenţia asupra faptului că jurnalul este vechi deci, în unele aspecte, inactual.

***


Raport de tură- Făgăraş- Iezer, 7-10 august 2003

7 august 2003
Am plecat din Bucureşti cu personalul de Piteşti pe la 06:30. Din Goleşti am luat automotorul cu două vagoane de Câmpulung Muscel. În trenuri am avut ca parteneri de drum o grămadă de romi, în special copii gălăgioşi şi agitaţi; n-am avut probleme cu ei. În tren am întrebat de legăturile auto spre Voina. Am aflat că sunt curse până în Lereşti urmând ca de acolo să mergem pe jos, discutau apoi oamenii între ei că ar mai fi şi varianta unui taxi dar că ne-ar costa mulţi bani... 

Ne-am dat jos din tren şi am fost abordaţi de un şofer care s-a oferit să ne ducă la Voina contra 200000 lei (spunea că ia 200000 pentru că suntem doar doi, dacă am fi fost patru zicea că ar fi cerut 250000). Plănuisem din Bucureşti să dăm maxim 300000 pentru drumul până la Voina aşa că am acceptat oferta omului. În drum spre Voina şoferul a făcut şi pe ghidul. Ne-a arătat şi pe unde pleacă drumul pe Portăreasa care permite accesul pe biciclete până în creasta Iezerului. Dacia lui s-a mişcat bine până la Voina, la despărţire i-am notat numărul de telefon (acum, după 12 ani, este puţin probabil să îl mai găsesc, admiţând că ar mai fi valabil) având în vedere că este disponibil şi să preia turiştii coborâţi din Piatra Craiului (Rucăr- Podu Dâmboviţei). Omul este găsibil în week-end-uri în zona gării din Câmpulung (îl cheamă Eugen). Dacă nu este el îmi spunea că sunt alţii care te duc la Voina cam în acelaşi tarif.

Cursele de Lereşti sunt din două în două ore, următoarea era aproape peste două ore, era total dezavantajos să o aşteptăm. Firma care le face: Montana SA.

La Voina am încercat semnalul pe Connex, rezultatul? Zero absolut. Şi şoferul este pe Connex aşa că nu avea nici el semnal. După ce am mâncat ne-am uitat puţin pe harta din MN Iezer şi am hotărât că este bine să ascultăm un sfat primit de la un membru alpinet şi să renunţăm la urcarea pe Văcarea (bandă roşie) pe motiv de lungime. Ne-au rămas două variante de urcare: punct albastru prin pădurea de jepi şi cruce albastră. Am ales punctul albastru... Speram să ieşim uşor sus dar n-a fost chiar aşa. Odată părăsit drumul forestier (care a rămas în dreapta împreună cu crucea albastră) am avut de trecut un pârâiaş pe o punte improvizată din două trunchiuri de copac destul de subţiri (eu) şi prin apă (Daniel, fratele meu mai mic). Daniel a intrat în apă până aproape de genunchi... Dacă nu i-au inspirat încredere cele două trunchiuri... Câţiva metri mai sus, aceiaşi problemă, trecerea pârâiaşului... Deja eram experimentaţi, a mers uşor şi rapid. Şi mai sus apa curgea chiar pe potecă. Apoi am fost înţepat de o viespe/ albină sau ce o fi fost, am scos acul din picior (îl lăsase acolo "jivina"), piciorul s-a umflat puţin, mi-am dat seama că nu am luat nimic dezinfectant la noi, am turnat un pic de apă minerală pe post de apă oxigenată, curând piciorul a revenit la normal, nu m-a durut tare, am putut să merg aproape normal. Avansând noi ne-am lovit de o problemă grea... Pădurea era plină de doborâturi de copaci (de la furtuni sau din cauza exploatărilor forestiere, nu ştiu...). Vedeam marcajul şi nu ştiam cum să ajungem la el. Spre finalul zonei cu doborâturi am fost obligaţi să facem târâş pe sub un copac şi apoi să tragem şi rucsacii (împreună nu aveam loc). A urmat pădurea de jepi în care am întâlnit plăcuţa aceea stupidă de care citisem pe alpinet cu textul "Până la ieşirea din pădurea de jepi adunaţi lemne pentru refugiu" (sau ceva asemănător). În pădurea de jepi ne-a prins ploaia. Am pus rucsacii jos, am tras folie de plastic peste noi şi am aşteptat. Până la urmă a stat ploaia. Am luat apă din râuleţul care curge dinspre refugiu, am gustat-o, era dulce la gust, am decis să o bem doar dacă nu avem altă soluţie (ne-am schimbat acea apă luând alta de deasupra refugiului). Am continuat drumul, începuse să apară ceaţa. Am ajuns la refugiul Iezer, ciobanii ne-au asigurat că sunt paşnici cei trei câini care erau pe lângă noi (într-adevăr au fost paşnici, nu am avut în cele patru zile nici o problemă cu câinii de stână), i-am salutat pe cei care erau acolo, nu ne-au răspuns... Poate erau străini?!? Am făcut o plimbare, am găsit şi lacul după ce ne-am mişcat printre zonele umede din vecinătatea refugiului. Am găsit un loc de campare aproape de lac şi am decis să rămânem acolo. Până să montăm cortul s-a pus iar ceaţa apoi a început ploaia. Am stat în scurt până am montat cortul (s-a dovedit mai târziu o alegere bună), m-am udat rău, am început să tremur. Ne-am dat seama că nu avem nici aspirină la noi... M-am băgat apoi în cort, am schimbat tot ce era ud pe mine, m-am încălzit repede, mai apoi a stat şi ploaia. Am fotografiat lacul, ne-am mai aerisit puţin; pe la 22:00 ne-am introdus în sacii de dormit după ce am dat SMS-uri şi am sunat prietenii/ familia. Aveam acolo semnal pe Connex. Daniel avea geaca udă. Nu s-a mai uscat până sâmbătă...

O nedumerire... Lacurile Boarcăşului de ce au culoarea aceea roşiatică- vişinie? Am mai întâlnit acea culoare şi sâmbătă sub creasta Făgăraşului, la un lac de pe versantul sudic.

8 august 2003

Pe la 9 dimineaţa am luat-o din loc. Era ceaţă, destul de rece... Am urcat în banda roşie pe marcaj comun punct şi cruce albastră. Daniel a facut câţiva metri stânga până la Crucea Ateneului, s-a întors. Am mers pe drumul mare, peste 30 minute ne-am dat seama că acel drum are alte marcaje decât banda roşie (deşi mai apăreau şi benzi roşii vechi din când în când). Noroc cu o curbă bruscă a drumului, atunci ne-am dat seama ce proşti am fost. Ne-am întors pe drum până aproape de indicator, am făcut stânga pe bandă roşie, de bucurie că am prins marcajul corect am rămas să mâncăm. Am pierdut vreo 60 minute din prostia asta dar până la finalul zilei nu s-a simţit. Am urcat Vf. Iezer (cu marcajul acela pe stâlpul din vârf) apoi pe Vf. Roşu (cu indicatoarele spre Vf. Bătrâna şi spre Vf. Păpuşa). Am văzut din când în când ceaţa pe partea vestică a crestei, ceaţă care nu reuşea să treacă şi pe faţa estică a crestei (ştiam că acesta-i fenomen specific Făgăraşului... mă înşel???). Jumătate de zi am avut ceaţă. De plouat nu a plouat, a aruncat totuşi în ziua a doua câţiva stropi care nu au deranjat deloc. La intrarea pe iarbă, după coborârea pe lespezi a vârfului Roşu, am întâlnit un cioban care ne-a spus că nu vom ajunge până seara în Curmătura Brătilei. Marcajul a cam dispărut... Se mai vedea din când în când câte un stâlp cu un marcaj superruginit care îl puteai "citi" oricum. Adevărat, aceşti stâlpi erau aşezaţi la schimbările de direcţie ale potecii, poteca este pe cea mai mare parte bine conturată. Acolo unde nu-i clar conturată poteca este clar conturată creasta. Probleme ar putea să apară pe ceaţă densă. În Curmătura Oticului am mâncat din nou, imediat după trecerea prin jnepeni. Am mai întâlnit cioban şi câini în Şaua Mezea, inofensivi... Mă gândeam la piesa lui Ducu Bertzi "Visez o iubire cum n-a fost şi nu e/ Deşi tot mai rece şi singur cărarea mă suie...".Spre seară se făcuse cald, am ajuns într-un târziu şi în Curmătura Brătilei. Am pus cortul apoi Daniel a coborât pe versantul nordic după apă (a găsit apă, îi mulţumim domnului Mititeanu care ne-a indicat sursa de apă pe lista alpinet).
 
9 august 2003

Am plecat spre Curmătura Zârnei, am ajuns acolo după două ore de drum, refugiul arăta destul de urât. Într-adevăr nu are uşă. Pereţii au găuri pe ici pe colo, găurile sunt "astupate" cu folie de plastic, n-aş fi dormit acolo decât în caz de maximă necesitate. Am mâncat apoi am continuat drumul. Am fost pentru prima dată în Făgăraş (o oră şi jumătate de mers în zona lacului Capra nu o pun la socoteală, eram atunci în practică cu facultatea de geografie), sunt încântat de ce am văzut! Am remarcat indicatoarele foarte bune care indicau potecile spre cabana Urlea. Celelalte indicatoare întâlnite erau uneori prea vechi pentru a mai putea fi citite. M-am mirat puţin când am văzut indicatorul care trimitea, în 20 minute de mers din creastă, spre Lacul Urlea.

În zona Fereastra Mare a Sâmbetei tocmai aterizase un parapantist, spunea omul că s-a lansat de la Bâlea şi a trecut pe deasupra Vf. Viştea Mare! Îl văzusem şi în zbor, îmi pare rău că n-am apucat să îl fotografiez în aer.

Am mers până sub Viştea Mare, am campat pe Valea Rea după ce am găsit greu un loc cât de cât neted (mai târziu am văzut că alţii au coborât mai puţin din creastă şi au montat totuşi corturile...). Am întrebat la refugiu unde este sursa de apă şi despre traseul pe Valea Viştei. Eu mă speriasem la gândul că poteca pe Valea Viştea Mare nu are marcaj... Până la urmă l-am văzut şi m-am liniştit. Pe la 7 seara m-am băgat în sacul de dormit, Daniel a urcat cu bagaj mic până pe Moldoveanu. Pe la 21:30 s-a întors la cort. Eu gândeam că voi urca pe Moldoveanu duminică dimineaţa. Vremea a fost superbă!!! Câţiva norişori apăreau din când în când deasupra noastră dar n-a picat nimic din ei.

10 august 2003

Am urcat din Valea Rea în Şaua Viştea, am privit spre Vf. Viştea Mare, era ceaţă sus. Înainte de a urca de la locul de campare am fost întrebat de un cioban dacă vreau floare de colţ presată, i-am spus că eu vreau să văd floare de colţ doar pe munte şi nu doresc decât să o fotografiez în mediul ei natural. Mă întreb cine îi poate împiedica pe ciobani să rupă în continuare florile de colţ... Eu aş fi dorit să văd flori de colţ şi nu am avut norocul acesta. Am aşteptat dar ceaţa nu a dispărut de tot până am început noi coborârea spre Victoria. Am zis că nu are rost să urc pe Vf. Moldoveanu şi Viştea Mare în condiţii de ceaţă, nu vedeam nimic în jur... Poate data viitoare nu mai ratez vârful! 

Pe coborârea spre Căldarea Viştei Mari marcajul este suficient de rar încat să nu poţi ţine "poteca" dar suficient de des să poţi sesiza direcţia generală de mers (şi aici pot apărea probleme de orientare pe ceaţă densă). Am văzut şi nişte animăluţe, am zis noi că ar fi marmote... Sunt marmote în Făgăraş? Ştiam că pot fi întâlnite în Retezat.

Ceva mai jos am trecut valea prin apă. Am trecut pe lângă stână (sau ce este aceea...), mai jos, oile neînsoţite urcau spre acea căsuţă. Poteca este destul de clară, marcajele sunt totuşi rare în prima jumătate a traseului.

Odată intraţi în pădure am fost surprinşi de frumuseţea cascadelor şi repezişurilor din vale. În partea de jos a traseului punţile de trecere peste râu erau perfecte (late şi sigure), dacă n-ar fi fost bune trecerea peste Viştea Mare putea fi problematică, debitul era mare, adâncimea la fel. Am ajuns în drumul forestier, am coborât pe el până în Victoria, la un moment dat am ajuns la ramificaţia de Cabana Arpaş şi nu mai ştiam încotro este Victoria. Am aflat, am continuat drumul spre Victoria (pe drum, după patru zile de linişte, am auzit la volum mare Animal X cu iubirea lor fragedă..., n-am nimic cu Animal X dar nu era momentul să-mi aduc aminte de gălăgie...), autobuzul tocmai plecase din autogară, am decis să mergem pe jos până în Ucea, am aşteptat aici trenul de Braşov. Am plecat din Ucea pe la 20:44, pe la 23:00 eram in Braşov, Pe la 01:44 (luni dimineaţa deja) am luat tren din Braşov spre Bucureşti. La 5 dimineaţa ne dădeam jos în Gara de Nord, am mers acasă, m-am spălat un pic şi am plecat la serviciu.

Întrebare: din Ucea, pe la 18:00, trece vreun autobuz/ microbuz care să ducă în Braşov astfel încât să prinzi ultimul microbuz (19:00 sau 19:30, n-am reţinut exact) care ajunge în Bucureşti în autogara de pe Str. Ritmului? Data viitoare poate nu mai pierd o noapte, am fost destul de obosit luni din cauza asta!

În încheiere doresc să mulţumesc tuturor celor care ne-au sfătuit/ informat/ încurajat în legătură cu această excursie. Fără aceşti membrii alpinet lucrurile erau ceva mai complicate pentru noi!

Am făcut două filme pe care nu ştiu dacă în prezent le mai am pe undeva, prelucrate sau nu. 

Numai bine tuturor!!!

ADY NEGOIŢĂ, 14 AUGUST 2003, 15:19


***


luni, 3 august 2015

Exorcizând Vânturişul




Luni 20 iulie, fac obişnuita vizită pe carpaţi.org şi descopăr o propunere de tură în sudul Bucegilor. Mă bag în seamă consultându-mă cu organizatorul cu privire la posibila mea participare, sunt încurajat, mă înscriu. Rezolv cu Daniel atât cât s-a putut împărţirea echipamentului (unele piese de uz comun au luat sâmbătă drumul Umerilor Pietrei Craiului aşa că eu am rămas cu strictul necesar), încerc să mă pregătesc sufleteşte de o nouă tură printre străini. Trecuse mai bine de un an de când fusesem în ultima tură carpaţi, trecuseră mai bine de 6 luni de la ultima mea ieşire la munte, trecuseră vreo 2 luni de la ultima mea alergare. Antrenament mai mult lipsă dar speranţă cât casa.

Sâmbătă seară, pe la 11, apuc şi eu să mă culc, după ce am (relativ) terminat bagajul. Dorm cu noduri până pe la 3:45. Mă pregătesc nu tocmai cu plăcere apoi îmi scot hoitul din casă în şuturi, vorba Ţapinarilor. Ajung la gară cu biletul luat, constat că trenul era deja garat deşi mai avea mai bine de 30 de minute până să plece, urc, ocup un loc pe care nu-l aleg în cel mai fericit mod, plecăm, trenul se umple, eu amorţesc pe scaun. 

În spatele meu, un copil mic, cu tati. Pe la Breaza, la fel ca mine, se uită spre deluşorul despădurit care se vede drăguţ din tren, spre stânga. Aud copilul spunând: Cred că pe acolo a urcat Ioan Stoenică. Al doilea moment Stoenică a fost când am văzut sticker-ul cu Pe poteci, spre inima ta, în tren, lângă uşă, la coborârea mea. Al treilea moment Stoenică s-a înregistrat ceva mai târziu, când s-a  discutat despre el pe potecă. Celebru omul! :)

Offff! Nu mai ajungem odată la Valea Largă? Ajungem, mă supăr pe trenul garat pe linia cealaltă, din cauza căruia nu am putut verifica dacă se mai vede triunghiul roşu, pun rucsacul în spate, mă strecor spre uşă printre montaniarzi şi biciclişti înţelegători, în câteva minute trenul opreşte în Sinaia Sud, cobor şi… Unde dracu mă aflu? Nu am mai coborât niciodată aici aşa că sunt dezorientat. Pe unde s-o ajunge în şosea? Merg şi eu în direcţia în care mai merg câţiva. Îi depăşesc, trenul cu care venisem porneşte, cei depăşiţi erau mult în urmă, constat că ei se opriseră în locul în care era cel mai comod să traversezi şinele. 

Traversez şi eu, mă înscriu pe stânga şoselei, pe sensul spre Bucureşti (nu, nu mă întorceam deja acasă), văd un trotuar destul de simpatic pe dreapta dar îl tratez cu suspiciune, fac concurenţă maşinilor mergând pe contrasens, până la urmă trotuarul îmi câştigă încrederea aşa că, asigurandu-mă cât am putut de bine, am traversat spre el. Casc ochii prin staţiile autobuzului care bântuie prin Sinaia cu voia primăriei. Constat că e realist calculul lui Cristi conform căruia, în 30 de minute de la Sinaia Sud, pot ajunge la intrarea pe Str. Platoul Izvor (până zilele trecute nici prin cap nu-mi trecea că voi vizita vreodată acel cartier). Puţin după ce trec de Calea Moroeni scot telefonul şi constat că am apel ratat de la Cristi. Îl sun pentru că aveam mici neclarităţi. Îmi confirmă locul de întâlnire şi ne trezim acolo cam în acelaşi timp. În câteva minute oamenii sunt parcaţi.

La 9:30, conform planificării lui Cristi, pornim pe strada Platou Izvor spre pădure. Înainte de plecare, pentru ultima dată, Cristi ne întreabă dacă nu preferăm să rămânem la o bere, renunţând astfel la tura obositoare pe care o planificase. Suna bine sugestia lui dar noi… Batman!

 Deşi din rapida mea documentare rezulta că vom intra în pădure pe un drum care pleacă aproximativ din capătul străzii, m-am trezit deturnat mai la stânga, ajungând chiar lângă Hotelul Mara. Ceva părea să nu se potrivească aşa că am căutat un drum care să se îndrepte spre pădure din zona aia. Părea să se zărească ceva pe laterala stângă a hotelului. Acea urmă de drum se oprea lângă nişte terenuri de sport. Spre pădure nu urca decât o potecă abruptă.

Ne punem de acord să intrăm pe acea potecă. Dau din beţe până în capătul pantei şi constat că poteca continuă. Încă nu îmi era clar care e planul dar am mers pe ea. Curând ajungem într-un drum forestier, cel pe care Cristi intenţiona să-l prindem încă din oraş. Mai bine mai târziu decât niciodată! Oricum, merită să ţinem minte poteca aceea care pleacă din spatele Hotelului Mara.

Odată ajunşi în drum, facem stânga. Din discuţii înţeleg până la urmă că traseul propus de Cristi urmează să se suprapună peste cel făcut cu nişte ani în urmă în tura lui Răzvan Ilie. Nu ştiu dacă se baza cineva pe mine pentru orientare dar, amintindu-mi cum m-am rătăcit pe acolo la doar câteva minute de la plecarea din Valea Largă, mi-am propus să nu încurc oamenii şi de data asta.

Mergem câţiva km pe drum, cu ochii pe potecile care pleacă spre dreapta. Identificăm câteva dar Cristi se declară de fiecare dată nemulţumit. Până la urmă, la un cot al drumului, cred că la borna 28, Cristi intră pe o potecă care îi stârnise încrederea. Urcă puţin, ceilalţi 5 continuăm pe drum şi, la 10 m, observ triunghiul roşu, şters, pierdut printre diversele marcaje silvice. Amintirile legate de tura cu Răzvan par să revină. Îl anunţăm şi pe Cristi, el revine de unde se cocoţase pentru a constata, câteva minute mai târziu, că poteca pe care intrase tot în marcaj dădea.

Descoperirea marcajului cerea o pauză. O facem, lumea face poze, ne uităm, măcar ca teorie, şi după ramura potecii care merge spre Valea Largă. Îmi imaginez că era interesant să cobor din tren în Valea Largă şi să fac joncţiunea cu grupul în acest punct.

Pe marcajul când mai clar, când mai şters, mergem până sub linia de înaltă tensiune pe care o intersectasem şi pe drum. Odată trecută linia (Ponta, nu uita, noi îţi tragem linia!) marcajul a dispărut ca măgarul în ceaţă, în continuare orientându-ne pe baza intuiţiei lui Cristi şi a vagilor mele amintiri de tipul îmi amintesc că am trecut şi cu Răzvan prin nişte ierbotănii simpatice, pe o căldură la fel de criminală ca cea de acum. Mda, erau vreo 25 de grade dar transpiram ca un ultramaratonist în deşert.

Când pe sub firele de curent, pe fâşia îmbălăriită, când pe mai mult sau mai puţin decentele poteci din laterale care ne permiteau să mergem pe la umbră facem joncţiunea cu punctul roşu despre care Cristi spune că vine din Posada (traseu pe care l-a propus pentru o tură de toamnă). De aici, mai dăm de două ori cu piatra (după câini) şi ajungem la cota o mie. Aproape de şosea, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am aprinde chibritul lângă amenajarea aia legată de gaz. Oare ar bubui? Sau… nu s-ar întâmpla nimic?

După o scurtă conversaţie cu câinii locului ajungem şi în şosea. Aici, mulţime de maşini, unele parcate pe iarbă deşi regula locului spunea că nu e voie. Eu mă întrebam, după ce traversasem rezervaţia Plaiul Hoţilor, unde mama dracului au ascuns ăştia fosilele.

Traversăm constatând că ăştia nu au făcut trecere de pietoni special pentru noi, urcăm 5 minute apoi facem pauză de masă, hidratare, fugit în pădure pentru udat fragi şi mure şamd. Eu profit de pauză şi ling un gel.

Codul galben de caniculă îşi făcea de cap cu noi. Am constatat că e o idee bună să iau la mine centura de hidratare, fără ea aş fi murit de sete dată fiind viteza de deplasare a grupului şi lipsa mea de antrenament. De ce mi-a fost frică nu am scăpat, cel puţin jumătate de tură m-am dovedit cel mai slab antrenat om din grup. Băgându-mă în tura asta am demonstrat că nu prea-mi văd lungul pasului...

Printre crăci aveam să constatăm curând că începem să vedem nori. Alin, specialistul în nori, le urmărea evoluţia în încercarea de a ne anunţa din timp ce urmează. Cu toate bunele intenţii, condiţiile meteo nefavorabile urmau să ne ia, ceva mai târziu, pe nepregătite. Ştiţi voi, cam cum li se întâmplă şi primarilor când dau de prima ninsoare. Să nu anticipăm, totuşi...

Mergem pe limita de judeţ Prahova- Dâmboviţa având în minte, teoretic, faptul că trebuia să prindem o potecă mai puţin evidentă în stânga, în dauna celei mai evidente din dreapta, care-l băgase pe Cristi în bălării în altă tură. Unde o fi fost poteca aia evidentă nu ştiu, eu nu am remarcat-o. Se pare că eram deja neatent.

Ceva mai târziu, terminăm afacerile cu pădurea. Încet dar sigur, ne îndreptăm spre Vf. Păduchiosul. Şi urcăm, urcăm, urcăm. Ai naibii păduchi, au ajuns cu siguranţă pe vârf mai repede ca noi. Lăsăm pe faţa nordică nişte amenajări pastorale, ne desfăşurăm pe Brâna Mare a Păduchiosului (toponim inventat de mine, nu îl căutaţi în documentaţie), atingem vasta platformă de sub vârf după care, lăsându-ne pradă vântului care sufla rece deşi nu aveam răni care să ne doară, ţopăim şi noi pe vârf. Pe aici se manifestă ceva frustrări geografice (având ca subiect platformele de eroziune) dar reuşesc să nu spun nimic despre relaţia mea oficială cu geografia şi despre „divorţul” care a urmat.

Sus, Cristi ne ţine o mică lecţie de geografie, spunându-ne ce vârfuleţe vedem. Eu reuşesc să reţin doar asocierea Vf. Gurguiatul- formă de ou culcat. Pleşuva, Dichiu Vechi şi alte denumiri care apar pe hărţile care binevoiesc să arate şi Bucegii sudici (nu este cazul hărţii de la Munţii Noştri, scoasă în 2013) mi-au ajuns prin urechi dar au ocolit centrul memoriei.

Continuându-ne drumul, îl vedem pe Cristi făcând fotografii numai bune pentru reclamă la lactatele Dorna. El spunea ceva de Milka dar eu, când mă gândesc la ciocolată, văd imediat marmota care o înveleşte în staniol. Iar cum marmota lipsea la apel, eu am rămas cu Dorna mea... Sunt căpos, ştiu!

Preocupaţi cu văcuţele şi căscând ochii după tauri care s-ar putea supăra pe noi, începem să urcăm spre şosea. Eu eram deja cu limba de un cot pe afară, de oboseală şi de sete. Mă adap cu responsabilitate şi apoi, deşi eram obosit mort şi părea o idee bună să caut un ia-mă nene care să mă ducă în Sinaia, mă alătur celor care au propus să urcăm în lungul culmii Vânturişului, în loc să ne apropiem de zona cascadelor mergând câţiva km pe şosea, spre stânga. 

Contrar aşteptărilor, lumea sosită acolo pe multe roţi nu s-a uitat ca la urs la cele 6 specii ciudate care au venit dintr-o direcţie dubioasă şi care, ca fraierii, insistă să continue într-o direcţie cel puţin la fel de ciudată. Şi când te gândeşti că ar fi putut rămâne şi ei la o bere, ca oamenii, în Sinaia. La autoturişti mă refer!

Continuăm agale pe curba de nivel urcătoare, trecem pe sub fundurile unor oi însoţite de cioban şi de un câine prea leneş pentru a lătra nişte bipezi rătăciţi pe acolo. Ceva mai incolo, din bălăriile din dreapta, apare alt cioban. Oamenii se dau la vorbă cu el, nu mă prind în ce scop. După ce depăşim oile virăm uşor stânga şi ne înscriem pe coama Vânturişului. Şi urcăm până ajungem pe vârf. Odată sosiţi acolo constatăm că vârful nu e vârf. Ne mai luăm ţeapă cu câteva platouri care mă făceau să sper că, în sfârşit, vom începe coborârea. Adevăratul vârf s-a lăsat cu greu atins. Eu eram grav atins de oboseală. Gleznele erau la un pas să declare grevă generală. Ştiu eu că mersul pe jos face piciorul frumos dar de data asta am cam exagerat...

În sfârşit, vârful! Îl ating şi eu păşind cu limba scoasă pe urmele celorlalţi 5. Cristi mă încurajează spunând că am mers bine. Face o teorie legată de dimensiunea şi greutatea rucsacului meu (cel mai mare din grup, e adevărat; ştiu că sunt fricos aşa că bag în el mereu mai multe chestii decât folosesc) iar eu protestez timid sugerând că umerii nu mă dor, doar dinspre glezne şi genunchi primind ceva semnale negative.

-Nu am mai urcat aşa mult de la tura în Iezer.
-Ai citit jurnalul.
-Normal! Şi m-am prăpădit de râs! :)

Deranjat de propriul deficit energetic aplic soluţia finală, gel cu carbohidraţi, apă plată, energizant cu cofeină. O vreme am recăpătat un oarecare spor la mers. Am coborât puţin pe faţa nordică a vârfului (de unde se vedea fain Vf. Cu Dor) apoi cineva (Gabriela?) a imaginat o linie de coborâre spre Izvorul Dorului. Pornesc voios în jos, nimic nu mă poate opri! Ajung în josul pantei cam odată cu Gabi şi avem timp să schimbăm o vorbă până ne coboară şi afinarii. „Descăţărarea” asta spre est a fost destul de plăcută deşi picioarele se mai încurcau în vegetaţia prin care mergeam. Odată ajunşi jos, cel puţin un afinar a declarat oficial că... nu s-a săturat. Eu, după cum probabil ştiţi, nici nu le-am gustat. Vorba aia, porţia mea o donez ursului! Totuşi, e cinstit să spun că lipsa mea de poftă de afine se numără printre marile mele ciudăţenii. Faptul că ceilalţi nu au făcut un capăt de ţară din asta mi-a plăcut.

Mai călcasem eu valea asta dar unghiul din care veneam acum, plus memoria slăbită în timp m-au făcut să nu recunosc nimic. Trecem prin larga curte a unei stâne, vreo 3 căţei încearcă fără succes să ne intimideze, ciobanul ne dă o veste proastă (nu avea brânză de vânzare) după care ne îndreptăm spre Avenul Vânturiş, aven despre care aflasem recent, dintr-un jurnal al organizatorului. Stăm o vreme pe acolo, Gabi şi încă un curajos (mai ştiu să număr?) s-au strecurat prin gardul de sârmă ghimpată pentru a vedea gaura mai de aproape, mai stăm la poveşti despre dispariţia oilor în adâncul avenului (presupunere hazardată, pe acolo nu mirosea a hoit) apoi, bazându-ne în continuare pe Cristi, îl urmăm pe diretissima spre râu. Rămân cu gura căscată (noroc că nu mai erau muşte) nerecunoscând nimic. Mergem puţin pe râu în jos apoi facem o buclă prin stânga, coborâm pe un amestec de ierbotănii cu stânci şi ajungem sub o cascadă. Mă uit la ea ca viţelul la poarta nouă încercând să îmi dau seama dacă este aceiaşi cascadă la care ajungeam şi eu când veneam în zonă acum 11 ani, în ture diferite, alături de câţiva oameni printre care 3 femei faţă de care, în prezent, simt chestii destul de diferite, pornind de la simpatie sau admiraţie şi virând apoi către indiferenţă. De ce indiferenţă? Pentru că, vorba cântecului, în dragoste indiferenţa-i cea mai grea. :)

Căscăm ochii la cascadă, Cristi sugerează că am mai putea coborî spre câteva cascade dar, până să ne continuăm drumul, vremea ne dă o lovitură dură. Se porneşte oarecum pe neaşteptate (Alin nu apucase să ne spună decât că picură) o grindină de zile mari, o grindină cum nu am mai prins pe munte decât la adăpostul unei cabane, o grindină cu bob de vreo 5 mm diamentru. Pentru că, spre norocul nostru, nu fulgera, ne-am adăpostit cât de cât care sub un perete uşor surplombat, care sub un rucsăcel, care sub un copac printre crengile căruia grindina curgea ca din stropitoare. Exact sub copac mă nimerisem eu. Grindina avea de gând să-mi spargă capul dar şapca mea neagră, de firmă, care mai devreme îşi formase un obicei din a atrage toate insectele, m-a protejat cum a ştiut ea mai bine. După câteva clipe în care am stat ca blegul în ploaie, fără să schiţez nici un gest serios de autoapărare, decid să zgârm în rucsac după geaca de goretex. Pentru că aveam în rucsac tot ce-mi trebuie dar aranjamentul părea să ignore eventualitatea unei ploi (lejere, conform prognozelor pe care le studiasem dimineaţă), am umplut rucsacul de grindină până am ajuns la geacă. După ce am scos-o din rucsac mi-am amintit că o pusesem acolo pe dos, cu fermoarele deschise. Exersându-mi talentul de contorsionist reuşesc până la urmă să mă îmbrac. Deja era mai bine, capul îmi era protejat şi de glugă. Strâng rucsacul cât de cât, privesc un metru mai în stânga şi… descopăr un adăpost cât de cât bun, sub aplecătura stâncii lângă care deja stăteam. Mă bag acolo, pe vine, mai chem un om în raiul meu temporar, facem conversaţie aşteptând să treacă ploaia. Cristi se oferă să-mi aşeze rucsacul într-un loc mai ferit de ploaie. Nu îmi era clar dacă merită efortul dar îi mulţumesc pentru grijă. Eu îmi abandonasem rucsacul cam cum îşi abandonează copilul un tată denaturant. Stând destul de crispat, aproape îmi amorţesc picioarele. Pentru că nu mă învrednicisem să scot şi nădragii impermeabili şi respirabili, am constatat curând că am pantalonii scurţi atât de uzi încât mă întrebam când am fost la piscină. Dat fiind că nu-i strânsesem tocmai eficient după ce mă uşurasem la cota o mie, pantalonii îngreunaţi de grindină aveau să facă o pasiune din prelinsul de pe mine, ceva mai târziu. Mai trăgeam eu de ei din când în când dar la soluţia finală, cu şiretul strâns inginereşte, am ajuns târziu. Bine totuşi că nu m-am trezit în fundul gol.

Peste un timp, colegul de bortă observă că, în băltiţa din apropiere, nu se mai văd căzând picăturile de ploaie. Gabi se trezeşte prima din visare şi începe să fotografieze. Pentru că arătam ca un boschetar surprins de viitură apuc să-i spun: Aşa! Fă-mă de râs! :) Privind cascada care avea mai devreme apă limpede, constatăm că acum are apa extreme de tulbure. Nu ne luasem repere dar bănuim că a crescut nivelul râului. Ne încurajăm sugerând că nu a plouat cât pentru o viitură.

După ce ne-am convins toţi că, deocamdată, nu mai plouă, în regretele tuturor (inclusiv al lui Cristi care ar fi  dorit să ne arate cât mai mult din ce descoperise el în precedentele ture), decidem să ne îndreptăm spre marcajul aflat undeva, sadic de sus. Lăsăm restul cascadelor pe altă dată... Sună a promisiune de revenire, nu?

Mergem o vreme pe marginea apei, pe un teren deloc comod apoi pornim pe o potecuţă pe care nu ştiu cum au reuşit să o observe ceilalţi, scăpând de urcarea de-a dreptul a unei pante de 65 de grade, plină cu iarbă udă, urcare pe care mi-o imaginasem eu. Mergem ce mergem când potopul revine deasupra noastră. Mulţumesc dar nu aveam nevoie. Am făcut duş aseară! :)

Siliţi de fenomenele meteorologice, luăm din nou o pauză, cumva sub un pom. Nouă ocazie de socializare cu colegul de tură care s-a nimerit să fie lângă mine. Plictisindu-ne de atâta stat, până la urmă ne continuăm drumul deşi nu era deloc clar dacă s-a oprit din nou ploaia. Eu eram atât de dornic să ajung la mersul pe curbă de nivel de care spunea Cristi încât am mers voiniceşte câteva minute. Elanul s-a dizolvat subit când am constatat că presupusa curbă de nivel este un şir de sus-josuri epuizante. Încet dar sigur, mă trezesc total în afara zonei de confort şi aproape mă las doborât de oboseală şi o oarecare doză de frică. De ce frică? Pentru că deoarece! :)

Poteca, destul de îngustă şi relativ expusă începe să fie şi alunecoasă, de la ploaia care insista să ne spele păcatele. A început un dans cu alunecări mai mult sau mai puţin controlate, de trânte cu muntele, cu spaime mai mici sau mai mari. Nu foarte mari, totuşi. Cei aflaţi pe lângă mine, de multe ori chiar Cristi, m-au ajutat la mulţi paşi mai delicaţi. Cel mai dur moment a fost cel în care am dat în alunecare cu fundul de pământ, un băţ telescopic aşezându-se cumva paralel cu mine, celălalt izbind necontrolat undeva în stânga. Gabi tocmai trecea pe acel drum paralel dar am avut noroc şi nu am lovit-o. A fost bine dar sunt perfect conştient că putea să se întâmple şi ceva rău. 

Cristi încerca, în ciuda ploii, să ne atragă atenţia asupra frumuseţii Colţilor lui Barbeş. Nu ştiu ceilalţi cum reacţionau dar eu nu prea mai aveam ochi pentru peisaj. Abia mai reuşeam să mă concentrez pe marcaj, pe potecă şi pe paşii mei. Traseul este mai dur decât mă aşteptam. După o discuţie cu ceilalţi ne-am pus oarecum de acord cu faptul că e un traseu mai dificil decât Jepii Mari (traseul Buşteni- Piatra Arsă).

Am răsuflat uşurat când am ajuns în banda roşie, undeva sub Mioriţa. M-am îngrijorat un pic auzind cât era ceasul dar cel puţin eram întreg, apt de încă 2 ore de efort. Nu mai conta că, după o socoteală rapidă, am ajuns la concluzia că voi ajunge în Bucureşti suficient de târziu încât să am nevoie de taxi până acasă. Chiar nu mai conta. Trăiam o bizară formă de oboseală fericită.

De când nu mai fusesem pe aici uitasem cu desăvârşire cum arată locurile. Primul şoc a fost când am văzut şirul de parazăpezi gândite probabil pentru a feri de avalanşe pârtia de ski. Al doilea şoc a fost când am văzut cârciuma Târle. Al treilea şoc a fost când mi-am dat seama că nu mai ştiu pe unde continuă marcajul sub 1400. Al patrulea, când mi-am dat seama că banala potecă 1400- Sinaia este în unele locuri teribil de alunecoasă după ploaie…

Coborâm deci de sub Mioriţa. Unii bagă viteză şi stârnesc astfel invidii oamenilor cu genunchi uzaţi. :)

-Uite cine are genunchii buni!
-Nu-i are buni. Tocmai şi-a comandat un căruţ cu rotile şi este nerăbdător să-l testeze. :)

Toate bune şi frumoase până la 1400. Din drumul dinspre Cota 1500 facem dreapta, ocolim staţia de telecabină şi ne tot ducem în dreapta... Hei! Pe unde naiba mă duceţi?, gândeam eu... :)

Pentru că direcţia generală de mers era OK, m-am lăsat dus de val. Aflu curând că ne aflăm pe traseul de downhill pe care am avut noroc să nu fim călcaţi de biciclete. Frateeeee! Mi s-a părut greu să merg în două labe şi două beţe pe acolo, cu bicicleta cred că m-aş lipi de un copac şi nu aş mai pleca de acolo nici luat cu şpaclul.

Bine că am ajuns relativ repede în şosea că mă emoţionasem de tot! Mai o bucată de asfalt, mai o serpentină scurtată pe potecă, mai o linie nouă de potecă pe lângă traseul bicicliştilor sinucigaşi, până la urmă ajungem la o coborâre abruptă despre care Cristi ne anunţă că se trece printr-o singură metodă: Cazi! :)

Ajung acolo, casc ochii după nişte prize de picior decente, mă întreb la ce ajută beţele telescopice în condiţiile alea. Cristi, retras un pic în lateral, mă ghidează. Lasă-te pe fund, mâinile pe copaci, un picior proptit într-o rădăcină, beţele lăsate să curgă la vale, atârnat de craca aia care nu pare solidă dar ţine, dă-mi mâna, continuă în stânga, lasă băţul că mă ocup eu de el. Ajung în şosea, între timp Cristi recuperase un băţ, îl întind pe pantă şi-l agăţ şi pe al doilea. Dă-o în mă-sa de treabă! Să am aşa emoţii pe un traseu atât de banal... M-am boşorogit, e clar! :)

De aici lucrurile au revenit la normal. Recunosc bolovanul lângă care fac de obicei primul popas când parcurg traseul în urcare, mai tăiem de vreo două ori şoseaua, privesc un pic cu poftă spre poiana pe care o lăsăm în stânga, poiană în care nu am mers niciodată dar care, nu ştiu de ce, îmi inspiră o oarecare intimitate. 

Mai departe asfalt, coborâri dure pentru genunchii noştri deja greu încercaţi (eu cel puţin chiar m-am temut de o entorsă sub Colţii lui Barbeş, la cât de haotic mi-au fost solicitate picioarele), senzaţia că Sinaia nu este un oraş potrivit pentru oameni în vârstă care ar putea obosi crâncen în temerara încercare de a se întoarce acasă după ce au mers până în şoseaua principală, să ia pâine.

Ajungem (5 din 6 oameni) în gara Sinaia în jurul orei 20:30. Eu, cu gândirea franjurată de oboseală, sunt la un pas să cer bilet de Bucureşti la un tren care mergea spre Braşov. Un minut mai târziu mă gândesc să iau bilet la un IR care ajungea în Sinaia pe la 22:00, cu 30 de minute întârziere. 

Deşi aveam ceva tehnologie la mine, nici prin cap nu-mi trecuse să scot tableta pentru a căuta o variantă de transport mai rapidă. S-a gândit la asta un coleg de tură care a găsit o combinaţie care părea câştigătoare. Totuşi, cu neuronul adormit, nu prea mă tenta o combinaţie de trenuri. Riscam să rămân înţepenit în Ploieşti. :)

Cristi, auzind că am de stat în gară o grămadă de timp, caută o soluţie.

-Nu te las singur în gară.
-Stai liniştit că mă descurc. Nu prea am de ales. :) Oricum, sunt major şi vaccinat deci ar trebui să-mi pot purta singur de grijă.
-Mai e o variantă. Pleci cu maşina.
-Şi tu?
-Plec eu cu trenul de Ploieşti.

Până să apuc eu să protestez, omul îşi luase deja bilet. Nu am mai avut încotro aşa că m-am întors cu ceilalţi în parcare. Şoferul care please cu un taxi să recupereze maşina din cartierul Izvor urma să sosească în câteva minute.

Încă vreo două ore pe drum, oprire la Piaţa Victoriei, continuare spre Timpuri Noi cu bunăvoinţa altui coleg de tură care îşi continua drumul cu maşina personală în acea direcţie, metrou, despărţire de Gabi şi Ionuţ, încă 15 minute de mers pe jos, un timp de despachetat cât de cât bagajul, somn.

Dacă nu s-a speriat de ritmul meu de mers nu tocmai rapid, mi-ar plăcea să mai merg în ture organizate de Cristi. Cine ştie? Poate se concretizează şi ideea cu Posada- Cota 1000- Cuibul Dorului- Sinaia, undeva prin toamnă...

Luni, bag status pe Facebook şi aflu cu ocazia asta că Andra îşi aminteşte de tura de acum 11 ani în care am încercat şi noi să ne strecurăm pe sub Colţii lui Barbeş. E plăcut să constaţi că, fie şi indirect, îşi mai aduc oamenii aminte de tine după atâta vreme... :)

Nu pot încheia înainte de a explica titlul. După cum ştiţi, exorcizarea presupune o punere cu botul pe labe a dracilor care ajung să stăpânească un om. Ei bine, în cazul meu e un pic mai dubioasă situaţia. Mergând prin zona Vânturiş cu o anume domnişoară, fiinţă care nu mult după tură a reuşit să-mi întoarcă metafizicul pe dos, am ajuns la concluzia că nu mai pot merge pe acolo pentru că umblă spiritele... Acum, după o tură reuşită, pot spune că dracii pe care-i proiectase ea asupra locului au fugit mâncând pământul. Au fost atât de tare speriaţi încât nu se vor mai întoarce niciodată acolo, situaţie în care eu pot reveni în Vânturiş fără teamă. Şi voi reveni!

Cam asta a fost povestea celei mai frumoase ture Carpaţi.org la care am participat.

Le mulţumesc celor 5 oameni pe care i-am însoţit într-o tură cu adevărat fantastică!