15 mai 2015, seara. Merg să-mi ridic kit-ul de start pentru cursa mea de 10500 m din cadrul
semimaratonului. Deşi iniţial m-am dat grăbit, după ce mi-am completat kit-ul
mi-am acordat timp şi pentru a observa standurile din expoziţie.
Am mai
cumpărat câte ceva de la Isostar, mi-am aruncat un ochi şi pe la standul care
vindea produse PowerBar, mi-am dat seama că, în momentul în care voi avea bani
pentru nişte pantofi de alergare profesionali pare o idee bună să-i iau de la
Sport Guru, magazinul care are în dotare un scanner de picior care, dacă am
înţeles eu corect, îţi identifică tipul de fuleu.
Printre
standuri era strecurat şi cel al Fundaţiei Renaşterea care promova Race for the
Cure, o cursă de alergare organizată în scopul strângerii de fonduri pentru
susţinerea sănătăţii femeilor. Am trecut cumva vijelios pe lângă stand pentru
că, la ora aia, era deja închis. Totuşi, l-am ţinut minte şi mi-am propus să
aflu dacă este o cursă deschisă exclusiv femeilor (ceva din imaginile de prezentare
ducea cu gândul spre ideea asta) sau m-aş putea înscrie şi eu la proba de 5 km
alergare.
21 mai
2015. Găsesc pe internet detalii despre cursă, mă înscriu, totul decurge
simplu, plăcut, firesc.
7 iunie
2015. Nu mai alergasem din 17 mai. Cu vizibil mai puţine emoţii comparativ cu
cursa din mai, mă îndrept spre Herăstrău fără grabă, ajungând acolo undeva după
ora 9:00. Zona deja era marcată cu benzile roz care delimitau traseul
curselor. Iniţial am fost păcălit de aparenta linişte din parc dar până la urmă
am identificat zona în care se desfăşurau procedurile pentru înregistrarea în
cursă. Din nou o procedură simplă, oameni eficienţi cu care este plăcut să
interacţionezi. Pentru că plecasem de acasă cu un bagaj redus (lămurit fiind că
o combinaţie borsetă- centură de hidratare este incomodă iar rucsacul de
alergare este un element important pe lista celor care ar merita achiziţionate)
a fost o mică provocare să împac tricoul de acasă cu cel din kit-ul de start.
L-am agăţat pe cel de acasă de chinga borsetei dar l-am şi dat pe jos de câteva
ori în felul acesta.
Deja băgasem în mine ceva apă, supsesem şi un gel, mâncasem
un baton proteic. Eram în bună măsură pregătit de cursă. Până să înceapă
încălzirea oficială (din nou am remarcat diferenţa imensă între încălzirea
propusă pentru cursele serioase şi mişcările care aduc mai degrabă a dans
propuse înaintea curselor scurte, cu participanţi mai puţin obişnuiţi cu ideea
de alergare) a trebuit să-mi mai iau o porţie de apă plată (nişte preţuri în
Herăstrău de-ţi vine să împuşti ministrul de finanţe) după care să continui cu
încălzirea în stilul meu.
În sfârşit, vine vremea pornirii în cursă, pe când soarele
deja devenise deranjant, temperatura fiind cam prea ridicată. Să porneşti cursa
pe la 10:30, cea mai proastă
idee a organizatorilor...
Ne aliniem la start. Eu nu bag de seamă că am o bulină pe
număr dar organizatorii au grijă să explice mai exact care-i primul grup la
start. Undeva pe la mijlocul grupului mă apropii şi eu de linia de start
reprezentată de un sul de mochetă. Covorul roşu pentru vedetele din noi! Pornesc relativ încet deşi nu era mare
înghesuială. Ies din parc, sunt aproape să dau peste nişte biciclete aliniate
în rastel pe dreapta, scap de trotuar
şi... constat că tot Bd. Constantin Prezan este transformat în culoar de
alergare. Să te tot desfăşori în aceste condiţii, să tot depăşeşti, să-ţi
foloseşti liniştit cea mai mare viteză de care eşti capabil. Pornesc tare, unii
par tentaţi să mărească viteza pentru a alerga în paralel cu mine. Cei mai
pricepuţi au grijă să spună că, indiferent de ritmul în care aleargă ceilalţi,
cel mai important este să îţi păstrezi propriul rimt. Tricoul agăţat de borsetă
dă semne că ar vrea să fugă de acolo aşa că alerg mai departe cu ce rămăsese
din bidonul de apă într-o mână şi tricoul de plastic în alta. Destul de incomod
dar... nu vedeam altă soluţie.
Virajul de la Arcul de Triumf mă găseşte deja pe trotuarul
pe care urcasem cu graţie, orientându-mă după alergătorii aflaţi în faţa mea.
Kiseleff-ul era şi el în întregime al alergătorilor. Pe margini, voluntari şi
oameni de la Crucea Roşie. Deja era suficient spaţiu în jur încât să-ţi poţi
păstra liniştit şi viteza, şi culoarul de alergare. Mă apucă setea aşa că atac
ultimele guri de apă disponibile. Beau cam greu din alergare din bidonul fără
dop special dar reuşesc să nu irosesc apa lăsând-o să curgă pe mine. Observ o
trotinetă care mergea în paralel cu o alergătoare. În stânga, un tânăr care
alerga mai repede decât mine dar, din când în când, reducea viteza sau chiar se
oprea. Ca medie, alerga cam la fel de tare ca mine doar că-şi doza altfel
efortul, în salturi diferite de efortul relativ constant depus de mine. Cam în
zona acestor oameni am alergat următorii 3 km, până la reintrarea în parc de la
intersecţia cu Bd. Eliade.
Ac de păr la Piaţa Victoriei. De aici alergarea continuă pe
trotuar. Traficul pietonal şi biciclistic era redus deci ne-am putut desfăşura
liniştiţi şi aici. Golesc bidonul de apă, identific un coş de gunoi aflat
relativ în drumul meu, deviez, arunc, revin pe traseul de alergare. Alerg...
Alerg... Încep să regret faptul că nu sunt prevăzute borne kilometrice pe
traseu. Atmosfera este din ce în ce mai încinsă, gâtul mi-e deja uscat, devine
un mic coşmar continuarea cursei. Constat din nou că un punct de hidratare pe
la jumătatea distanţei ar fi fost ideal dar, din motive de organizare
complicată, nu s-a instalat. Pe margine sunt în continuare voluntari care încep
să ne încurajeze.
Am o idee fixă, îmi doresc să întâlnesc în curse oameni care
să mă încurajeze de parcă aş fii campion mondial. Ei bine, în cursa asta
voluntarii reuşeau să ne încurajeze cu pasiune, oferindu-mi senzaţia dorită,
reducând parcă senzaţia de sete prin încurajările lor. Frumos!!!
Pe Aviatorilor alergăm totuşi pe la umbră. Văd metroul, văd
piaţa, traversez intersecţia, intru pe trotuarul îngust de lângă parc, pe care
depăşirile sau intersectarea cu cei care mergeau în sens invers erau destul de
dificile. Sunt vag dezamăgit la fiecare posibilă intrare în parc blocată cu
bandă roz. Îl înjur în gând pe Eliade care şi-a plantat bulevardul prea
departe. Cu limba scoasă şi respiraţia accelerată ajung şi la mult dorita
intrare în parc, marcată de voluntari care ne dirijau. Până la intrarea pe
aleea centrală s-au creat din nou condiţiile necesare pentru depăşiri. Am senzaţia
că nu m-a depăşit prea multă lume aici, cred că am reuşit să menţin un ritm de
alergare decent.
Aleea centrală, scenă, linia de sosire. În sfârşit! Cu 5 m
înainte de finish sunt tentat să depun un ultim efort pentru a depăşi o fată.
În secunda următoare mă răzgândesc şi trec linia cu o secundă în urma ei. Depăşesc mocheta de sosire, se agaţă de mine o
medalie (mică, discretă, drăguţă precum domnişoara care le distribuia), câţiva
metri mai încolo primesc şi necesara apă. Cred că aş fi băut şi apă de ploaie
la cât eram de uscat! :) Apa a
fost asigurată de sponsorul italian, având probabil un preţ destul de mare în
magazine. Oricum, eu nu o încercasem până atunci. Beau, mă întorc de-a lungul traseului de concurs, privesc alergătorii
care la rândul lor se apropiau de mocheta de sosire.
Un tânăr ia
ultimul viraj agăţând uşor concurentul pe care îl depăşea, terminând în forţă.
Un tătic aleargă împingând căruciorul cu un bebe, viitor alergător. Un domn în
vârstă, vizibil obosit, termină cursa cu demnitate. O fată durdulie se
străduieşte să alerge aproape de finish.
În zona
scenei încep să se întâmple lucruri. Asistăm la cântece şi dansuri evreieşti,
la o demonstraţie de tango, la festivitatea de premiere şi la tombola anunţată
de organizatori. Normal, nu visez eu la câştiguri la tombolă dar nici nu
exclud întrutotul posibilitatea de a avea noroc. Până la urmă plec cu mâna
goală. :) De fapt plec cu sticla de apă primită de la un voluntar de la
Crucea Roşie, atent să nu suferim de deshidratare pe căldura aia.
Un domn în
vârstă sugerează că o cursă de 5 km nu reprezintă nimic. Nu ştiu dacă l-am
identificat corect dar am senzaţia că omul este frecvent participant la curse
de alergare montană şi maratoane şi semimaratoane de şosea. Într-un fel are
dreptate, 5 km nu înseamnă nimic dacă eşti un individ obişnuit cu efortul... Eu
încă nu sunt suficient de obişnuit. :)
Nu ştiu cum veni vorba dar am aflat că un puşti de mai puţin
de 14 ani (părea foarte tânăr) a terminat 5 km în 24 de minute. Eu am terminat
aproape în 29 minute. Trebuie să recunosc că îmbătrânesc şi că nu mă antrenez
cu perseverenţă... Jenant! :)
Deşi Fundaţia Renaşterea este condusă de Mihaela Geoană,
femeia nu şi-a făcut simţită prezenţa decât spre finalul festivităţii de
premiere. Relativa ei discreţie mi-a plăcut. Chiar m-ar fi deranjat dacă toată
cursa s-ar fi transformat într-o acţiune cu iz de PSD...
Învingătoarele în lupta cu cancerul, cele pe care le-am
sărbătorit prin alergare, au avut parte şi ele de un mic moment de glorie pe
scenă. Nu am nici cea mai vagă idee ce au trăit dar înţeleg că nu le-a fost
uşor. Timid, mi se strecoară în minte un gând: mă bucur că au învins!
Alergătorii încep să se retragă către case, către cârciumi,
care încotro... Nu mai aştept concertul pe care urma să-l susţină nu ştiu ce
fost participant la Vocea României, mă retrag şi eu spre casă.
Ca o concluzie, nu a fost o experienţă exagerat de
obositoare (după ce am ajuns acasă am mâncat ceva apoi am ieşit la plajă) dar a
fost o alergare plăcută, alături de oameni frumoşi, o alergare un pic
secetoasă, în care mi-am atins obiectivul (scriam acum câteva săptămâni că
doresc să scot un timp sub 30 de minute) şi în timpul căreia, deşi am gâfâit pe
alocuri, m-am bucurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu