Luni 20 iulie, fac obişnuita vizită pe carpaţi.org şi
descopăr o propunere de tură în sudul Bucegilor. Mă bag în seamă consultându-mă
cu organizatorul cu privire la posibila mea participare, sunt încurajat, mă
înscriu. Rezolv cu Daniel atât cât s-a putut împărţirea echipamentului (unele
piese de uz comun au luat sâmbătă drumul Umerilor Pietrei Craiului aşa că eu am
rămas cu strictul necesar), încerc să mă pregătesc sufleteşte de o nouă tură
printre străini. Trecuse mai bine de un an de când fusesem în ultima tură carpaţi, trecuseră mai bine de 6 luni de la ultima mea ieşire la munte,
trecuseră vreo 2 luni de la ultima mea alergare. Antrenament mai mult lipsă dar
speranţă cât casa.
Sâmbătă seară, pe la 11, apuc şi eu să mă culc, după ce am
(relativ) terminat bagajul. Dorm cu noduri până pe la 3:45. Mă pregătesc nu tocmai cu plăcere
apoi îmi scot hoitul din casă în şuturi, vorba Ţapinarilor. Ajung la gară cu
biletul luat, constat că trenul era deja garat deşi mai avea mai bine de 30 de
minute până să plece, urc, ocup un loc pe care nu-l aleg în cel mai fericit
mod, plecăm, trenul se umple, eu amorţesc pe scaun.
În spatele
meu, un copil mic, cu tati. Pe la Breaza, la fel ca mine, se uită spre
deluşorul despădurit care se vede drăguţ din tren, spre stânga. Aud copilul spunând: Cred
că pe acolo a urcat Ioan Stoenică. Al doilea moment Stoenică a fost când am
văzut sticker-ul cu Pe poteci, spre inima ta, în tren, lângă uşă, la coborârea
mea. Al treilea moment Stoenică s-a înregistrat ceva mai târziu, când s-a discutat despre el pe potecă. Celebru omul! :)
Offff! Nu mai ajungem odată la Valea Largă? Ajungem, mă supăr pe trenul garat pe
linia cealaltă, din cauza căruia nu am putut verifica dacă se mai vede
triunghiul roşu, pun rucsacul
în spate, mă strecor spre uşă printre montaniarzi şi biciclişti înţelegători,
în câteva minute trenul opreşte în Sinaia Sud, cobor şi… Unde dracu mă aflu? Nu
am mai coborât niciodată aici aşa că sunt dezorientat. Pe unde s-o ajunge în
şosea? Merg şi eu în direcţia
în care mai merg câţiva. Îi depăşesc, trenul cu care venisem porneşte, cei
depăşiţi erau mult în urmă, constat că ei se opriseră în locul în care era cel
mai comod să traversezi şinele.
Traversez
şi eu, mă înscriu pe stânga şoselei, pe sensul spre Bucureşti (nu, nu mă întorceam
deja acasă), văd un trotuar destul de simpatic pe dreapta dar îl tratez cu
suspiciune, fac concurenţă maşinilor mergând pe contrasens, până la urmă
trotuarul îmi câştigă încrederea aşa că, asigurandu-mă cât am putut de bine, am
traversat spre el. Casc ochii prin staţiile autobuzului care bântuie prin
Sinaia cu voia primăriei. Constat că e realist calculul lui Cristi conform
căruia, în 30 de minute de la Sinaia Sud, pot ajunge la intrarea pe Str.
Platoul Izvor (până zilele trecute nici prin cap nu-mi trecea că voi vizita
vreodată acel cartier). Puţin după ce trec de Calea Moroeni scot telefonul şi
constat că am apel ratat de la Cristi. Îl sun pentru că aveam mici neclarităţi.
Îmi confirmă locul de întâlnire şi ne trezim acolo cam în acelaşi timp. În câteva
minute oamenii sunt parcaţi.
La 9:30,
conform planificării lui Cristi, pornim pe strada Platou Izvor spre pădure. Înainte
de plecare, pentru ultima dată, Cristi ne întreabă dacă nu preferăm să rămânem la o bere,
renunţând astfel la tura obositoare pe care o planificase. Suna bine sugestia
lui dar noi… Batman!
Deşi din rapida mea documentare rezulta că vom
intra în pădure pe un drum care pleacă aproximativ din capătul străzii, m-am
trezit deturnat mai la stânga, ajungând chiar lângă Hotelul Mara. Ceva părea să
nu se potrivească aşa că am căutat un drum care să se îndrepte spre pădure din
zona aia. Părea să se zărească ceva pe laterala stângă a hotelului. Acea urmă
de drum se oprea lângă nişte terenuri de sport. Spre pădure nu urca decât o
potecă abruptă.
Ne punem de acord să intrăm pe acea potecă. Dau
din beţe până în capătul pantei şi constat că poteca continuă. Încă nu îmi era
clar care e planul dar am mers pe ea. Curând ajungem într-un drum forestier,
cel pe care Cristi intenţiona să-l prindem încă din oraş. Mai bine mai târziu
decât niciodată! Oricum, merită să ţinem minte poteca aceea care pleacă din
spatele Hotelului Mara.
Odată ajunşi în drum, facem stânga. Din
discuţii înţeleg până la urmă că traseul propus de Cristi urmează să se
suprapună peste cel făcut cu nişte ani în urmă în tura lui Răzvan Ilie. Nu ştiu
dacă se baza cineva pe mine pentru orientare dar, amintindu-mi cum m-am rătăcit
pe acolo la doar câteva minute de la plecarea din Valea Largă, mi-am propus să
nu încurc oamenii şi de data asta.
Mergem câţiva km pe drum, cu ochii pe potecile
care pleacă spre dreapta. Identificăm câteva dar Cristi se declară de fiecare
dată nemulţumit. Până la urmă, la un cot al drumului, cred că la borna 28, Cristi
intră pe o potecă care îi stârnise încrederea. Urcă puţin, ceilalţi 5 continuăm
pe drum şi, la 10 m, observ triunghiul roşu, şters, pierdut printre diversele
marcaje silvice. Amintirile legate de tura cu Răzvan par să revină. Îl anunţăm
şi pe Cristi, el revine de unde se cocoţase pentru a constata, câteva minute
mai târziu, că poteca pe care intrase tot în marcaj dădea.
Descoperirea marcajului cerea o pauză. O facem,
lumea face poze, ne uităm, măcar ca teorie, şi după ramura potecii care merge
spre Valea Largă. Îmi imaginez că era interesant să cobor din tren în Valea
Largă şi să fac joncţiunea cu grupul în acest punct.
Pe marcajul când mai clar, când mai şters,
mergem până sub linia de înaltă tensiune pe care o intersectasem şi pe drum.
Odată trecută linia (Ponta, nu uita, noi îţi tragem linia!) marcajul a dispărut
ca măgarul în ceaţă, în continuare orientându-ne pe baza intuiţiei lui Cristi
şi a vagilor mele amintiri de tipul “îmi amintesc că am trecut şi cu
Răzvan prin nişte ierbotănii simpatice, pe o căldură la fel de criminală ca cea
de acum”. Mda, erau vreo 25 de
grade dar transpiram ca un ultramaratonist în deşert.
Când pe sub firele de curent, pe fâşia
îmbălăriită, când pe mai mult sau mai puţin decentele poteci din laterale care
ne permiteau să mergem pe la umbră facem joncţiunea cu punctul roşu despre care
Cristi spune că vine din Posada (traseu pe care l-a propus pentru o tură de
toamnă). De aici, mai dăm de două ori cu piatra (după câini) şi ajungem la cota
o mie. Aproape de şosea, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am aprinde chibritul
lângă amenajarea aia legată de gaz. Oare ar bubui? Sau… nu s-ar întâmpla
nimic?
După o scurtă conversaţie cu câinii
locului ajungem şi în şosea. Aici, mulţime de maşini, unele parcate pe iarbă
deşi regula locului spunea că nu e voie. Eu mă întrebam, după ce traversasem
rezervaţia Plaiul Hoţilor, unde mama dracului au ascuns ăştia fosilele.
Traversăm constatând că ăştia nu
au făcut trecere de pietoni special pentru noi, urcăm 5 minute apoi facem pauză
de masă, hidratare, fugit în pădure pentru udat fragi şi mure şamd. Eu profit
de pauză şi ling un gel.
Codul galben de caniculă îşi
făcea de cap cu noi. Am constatat că e o idee bună să iau la mine centura de hidratare, fără ea aş fi murit de sete dată fiind viteza de deplasare a
grupului şi lipsa mea de antrenament. De ce mi-a fost frică nu am scăpat, cel
puţin jumătate de tură m-am dovedit cel mai slab antrenat om din grup.
Băgându-mă în tura asta am demonstrat că nu prea-mi văd lungul pasului...
Printre crăci aveam să constatăm
curând că începem să vedem nori. Alin, specialistul în nori, le urmărea
evoluţia în încercarea de a ne anunţa din timp ce urmează. Cu toate bunele
intenţii, condiţiile meteo nefavorabile urmau să ne ia, ceva mai târziu, pe
nepregătite. Ştiţi voi, cam
cum li se întâmplă şi primarilor când dau de prima ninsoare. Să nu
anticipăm, totuşi...
Mergem pe limita de judeţ
Prahova- Dâmboviţa având în minte, teoretic, faptul că trebuia să prindem o
potecă mai puţin evidentă în stânga, în dauna celei mai evidente din dreapta,
care-l băgase pe Cristi în bălării în altă tură. Unde o fi fost poteca aia
evidentă nu ştiu, eu nu am remarcat-o. Se pare că eram deja neatent.
Ceva mai târziu, terminăm
afacerile cu pădurea. Încet dar sigur, ne îndreptăm spre Vf. Păduchiosul. Şi
urcăm, urcăm, urcăm. Ai naibii păduchi, au ajuns cu siguranţă pe vârf mai
repede ca noi. Lăsăm pe faţa nordică nişte amenajări pastorale, ne desfăşurăm
pe Brâna Mare a Păduchiosului (toponim inventat de mine, nu îl căutaţi în
documentaţie), atingem vasta platformă de sub vârf după care, lăsându-ne pradă
vântului care sufla rece deşi nu aveam răni care să ne doară, ţopăim şi noi pe
vârf. Pe aici se manifestă ceva frustrări geografice (având ca subiect
platformele de eroziune) dar reuşesc să nu spun nimic despre relaţia mea
oficială cu geografia şi despre „divorţul” care a urmat.
Sus, Cristi ne ţine o mică lecţie
de geografie, spunându-ne ce vârfuleţe vedem. Eu reuşesc să reţin doar
asocierea Vf. Gurguiatul- formă de ou culcat. Pleşuva, Dichiu Vechi şi alte
denumiri care apar pe hărţile care binevoiesc să arate şi Bucegii sudici (nu
este cazul hărţii de la Munţii Noştri, scoasă în 2013) mi-au ajuns prin urechi
dar au ocolit centrul memoriei.
Continuându-ne drumul, îl vedem
pe Cristi făcând fotografii numai bune pentru reclamă la lactatele Dorna. El spunea
ceva de Milka dar eu, când mă gândesc la ciocolată, văd imediat marmota care o
înveleşte în staniol. Iar cum marmota lipsea la apel, eu am rămas cu Dorna
mea... Sunt căpos, ştiu!
Preocupaţi cu văcuţele şi căscând
ochii după tauri care s-ar putea supăra pe noi, începem să urcăm spre şosea. Eu
eram deja cu limba de un cot pe afară, de oboseală şi de sete. Mă adap cu
responsabilitate şi apoi, deşi eram obosit mort şi părea o idee bună să caut un
ia-mă nene care să mă ducă în Sinaia, mă alătur celor care au propus să urcăm
în lungul culmii Vânturişului, în loc să ne apropiem de zona cascadelor mergând
câţiva km pe şosea, spre stânga.
Contrar aşteptărilor, lumea
sosită acolo pe multe roţi nu s-a uitat ca la urs la cele 6 specii ciudate care
au venit dintr-o direcţie dubioasă şi care, ca fraierii, insistă să continue
într-o direcţie cel puţin la fel de ciudată. Şi când te gândeşti că ar fi putut
rămâne şi ei la o bere, ca oamenii, în Sinaia. La autoturişti mă refer!
Continuăm agale pe curba de nivel
urcătoare, trecem pe sub fundurile unor oi însoţite de cioban şi de un câine
prea leneş pentru a lătra nişte bipezi rătăciţi pe acolo. Ceva mai incolo, din
bălăriile din dreapta, apare alt cioban. Oamenii se dau la vorbă cu el, nu mă
prind în ce scop. După ce depăşim oile virăm uşor stânga şi ne înscriem pe
coama Vânturişului. Şi urcăm până ajungem pe vârf. Odată sosiţi acolo constatăm
că vârful nu e vârf. Ne mai luăm ţeapă cu câteva platouri care mă făceau să
sper că, în sfârşit, vom începe coborârea. Adevăratul vârf s-a lăsat cu greu
atins. Eu eram grav atins de oboseală. Gleznele erau la un pas să declare grevă
generală. Ştiu eu că mersul pe jos face piciorul frumos dar de data asta am cam
exagerat...
În sfârşit, vârful! Îl ating şi
eu păşind cu limba scoasă pe urmele celorlalţi 5. Cristi mă încurajează spunând
că am mers bine. Face o teorie legată de dimensiunea şi greutatea rucsacului
meu (cel mai mare din grup, e adevărat; ştiu că sunt fricos aşa că bag în el mereu mai multe chestii
decât folosesc) iar eu protestez timid sugerând că umerii nu mă dor, doar
dinspre glezne şi genunchi primind ceva semnale negative.
-Nu am mai urcat aşa mult de la tura în Iezer.
-Ai citit jurnalul.
-Normal! Şi m-am prăpădit de râs! :)
Deranjat de propriul deficit
energetic aplic soluţia finală, gel cu carbohidraţi, apă plată, energizant cu
cofeină. O vreme am recăpătat un oarecare spor la mers. Am coborât puţin pe
faţa nordică a vârfului (de unde se vedea fain Vf. Cu Dor) apoi cineva (Gabriela?) a imaginat o linie de
coborâre spre Izvorul Dorului. Pornesc voios în jos, nimic nu mă poate opri!
Ajung în josul pantei cam odată cu Gabi şi avem timp să schimbăm o vorbă până
ne coboară şi afinarii. „Descăţărarea” asta spre est a fost destul de plăcută
deşi picioarele se mai încurcau în vegetaţia prin care mergeam. Odată ajunşi
jos, cel puţin un afinar a declarat oficial că... nu s-a săturat. Eu, după cum
probabil ştiţi, nici nu le-am gustat. Vorba aia, porţia mea o donez ursului!
Totuşi, e cinstit să spun că lipsa mea de poftă de afine se numără printre
marile mele ciudăţenii. Faptul că ceilalţi nu au făcut un capăt de ţară din
asta mi-a plăcut.
Mai călcasem eu valea asta dar
unghiul din care veneam acum, plus memoria slăbită în timp m-au făcut să nu
recunosc nimic. Trecem prin larga curte a unei stâne, vreo 3 căţei încearcă
fără succes să ne intimideze, ciobanul ne dă o veste proastă (nu avea brânză de
vânzare) după care ne îndreptăm spre Avenul Vânturiş, aven despre care aflasem
recent, dintr-un jurnal al organizatorului. Stăm o vreme pe acolo, Gabi şi încă
un curajos (mai ştiu să număr?) s-au strecurat prin gardul de sârmă ghimpată
pentru a vedea gaura mai de aproape, mai stăm la poveşti despre dispariţia
oilor în adâncul avenului (presupunere hazardată, pe acolo nu mirosea a hoit)
apoi, bazându-ne în continuare pe Cristi, îl urmăm pe diretissima spre râu.
Rămân cu gura căscată (noroc că nu mai erau muşte) nerecunoscând nimic. Mergem
puţin pe râu în jos apoi facem o buclă prin stânga, coborâm pe un amestec de
ierbotănii cu stânci şi ajungem sub o cascadă. Mă uit la ea ca viţelul la
poarta nouă încercând să îmi dau seama dacă este aceiaşi cascadă la care
ajungeam şi eu când veneam în zonă acum 11 ani, în ture diferite, alături de
câţiva oameni printre care 3 femei faţă de care, în prezent, simt chestii
destul de diferite, pornind de la simpatie sau admiraţie şi virând apoi către
indiferenţă. De ce indiferenţă?
Pentru că, vorba cântecului, în dragoste indiferenţa-i cea mai grea. :)
Căscăm ochii la cascadă, Cristi sugerează că am
mai putea coborî spre câteva cascade dar, până să ne continuăm drumul, vremea
ne dă o lovitură dură. Se porneşte oarecum pe neaşteptate (Alin nu apucase să
ne spună decât că picură) o grindină de zile mari, o grindină cum nu am mai
prins pe munte decât la adăpostul unei cabane, o grindină cu bob de vreo 5 mm
diamentru. Pentru că, spre norocul nostru, nu fulgera, ne-am adăpostit cât de
cât care sub un perete uşor surplombat, care sub un rucsăcel, care sub un copac
printre crengile căruia grindina curgea ca din stropitoare. Exact sub copac mă
nimerisem eu. Grindina avea de gând să-mi spargă capul dar şapca mea neagră, de
firmă, care mai devreme îşi formase un obicei din a atrage toate insectele, m-a
protejat cum a ştiut ea mai bine. După câteva clipe în care am stat ca blegul
în ploaie, fără să schiţez nici un gest serios de autoapărare, decid să zgârm
în rucsac după geaca de goretex. Pentru că aveam în rucsac tot ce-mi trebuie
dar aranjamentul părea să ignore eventualitatea unei ploi (lejere, conform
prognozelor pe care le studiasem dimineaţă), am umplut rucsacul de grindină
până am ajuns la geacă. După ce am scos-o din rucsac mi-am amintit că o pusesem
acolo pe dos, cu fermoarele deschise. Exersându-mi talentul de contorsionist
reuşesc până la urmă să mă îmbrac. Deja era mai bine, capul îmi era protejat şi
de glugă. Strâng rucsacul cât de cât, privesc un metru mai în stânga şi…
descopăr un adăpost cât de cât bun, sub aplecătura stâncii lângă care deja
stăteam. Mă bag acolo, pe vine, mai chem un om în raiul meu temporar, facem
conversaţie aşteptând să treacă ploaia. Cristi se oferă să-mi aşeze rucsacul
într-un loc mai ferit de ploaie. Nu îmi era clar dacă merită efortul dar îi
mulţumesc pentru grijă. Eu îmi abandonasem rucsacul cam cum îşi abandonează
copilul un tată denaturant. Stând destul de crispat, aproape îmi amorţesc
picioarele. Pentru că nu mă învrednicisem să scot şi nădragii impermeabili şi
respirabili, am constatat curând că am pantalonii scurţi atât de uzi încât mă
întrebam când am fost la piscină. Dat fiind că nu-i strânsesem tocmai eficient
după ce mă uşurasem la cota o mie, pantalonii îngreunaţi de grindină aveau să
facă o pasiune din prelinsul de pe mine, ceva mai târziu. Mai trăgeam eu de ei
din când în când dar la soluţia finală, cu şiretul strâns inginereşte, am ajuns
târziu. Bine totuşi că nu m-am trezit în fundul gol.
Peste un timp, colegul de bortă observă că, în
băltiţa din apropiere, nu se mai văd căzând picăturile de ploaie. Gabi se
trezeşte prima din visare şi începe să fotografieze. Pentru că arătam ca un
boschetar surprins de viitură apuc să-i spun: Aşa! Fă-mă de râs! :) Privind cascada care avea mai
devreme apă limpede, constatăm că acum are apa extreme de tulbure. Nu ne luasem
repere dar bănuim că a crescut nivelul râului. Ne încurajăm sugerând că nu a
plouat cât pentru o viitură.
După ce ne-am convins toţi că,
deocamdată, nu mai plouă, în regretele tuturor (inclusiv al lui Cristi care ar
fi dorit să ne arate cât mai mult din ce
descoperise el în precedentele ture), decidem să ne îndreptăm spre marcajul
aflat undeva, sadic de sus. Lăsăm restul cascadelor pe altă dată... Sună a
promisiune de revenire, nu?
Mergem o vreme pe marginea apei, pe un teren
deloc comod apoi pornim pe o potecuţă pe care nu ştiu cum au reuşit să o
observe ceilalţi, scăpând de urcarea de-a dreptul a unei pante de 65 de grade,
plină cu iarbă udă, urcare pe care mi-o imaginasem eu. Mergem ce mergem când
potopul revine deasupra noastră. Mulţumesc dar nu aveam nevoie. Am făcut duş
aseară! :)
Siliţi de fenomenele
meteorologice, luăm din nou o pauză, cumva sub un pom. Nouă ocazie de
socializare cu colegul de tură care s-a nimerit să fie lângă mine.
Plictisindu-ne de atâta stat, până la urmă ne continuăm drumul deşi nu era
deloc clar dacă s-a oprit din nou ploaia. Eu eram atât de dornic să ajung la
mersul pe curbă de nivel de care spunea Cristi încât am mers voiniceşte câteva
minute. Elanul s-a dizolvat subit când am constatat că presupusa curbă de nivel
este un şir de sus-josuri epuizante. Încet dar sigur, mă trezesc total în afara
zonei de confort şi aproape mă las doborât de oboseală şi o oarecare doză de
frică. De ce frică? Pentru
că deoarece! :)
Poteca, destul de îngustă şi
relativ expusă începe să fie şi alunecoasă, de la ploaia care insista să ne
spele păcatele. A început un dans cu alunecări mai mult sau mai puţin
controlate, de trânte cu muntele, cu spaime mai mici sau mai mari. Nu foarte
mari, totuşi. Cei aflaţi pe lângă mine, de multe ori chiar Cristi, m-au ajutat
la mulţi paşi mai delicaţi. Cel mai dur moment a fost cel în care am dat în
alunecare cu fundul de pământ, un băţ telescopic aşezându-se cumva paralel cu
mine, celălalt izbind necontrolat undeva în stânga. Gabi tocmai trecea pe acel
drum paralel dar am avut noroc şi nu am lovit-o. A fost bine dar sunt perfect
conştient că putea să se întâmple şi ceva rău.
Cristi încerca, în ciuda ploii,
să ne atragă atenţia asupra frumuseţii Colţilor lui Barbeş. Nu ştiu ceilalţi
cum reacţionau dar eu nu prea mai aveam ochi pentru peisaj. Abia mai reuşeam să
mă concentrez pe marcaj, pe potecă şi pe paşii mei. Traseul este mai dur decât
mă aşteptam. După o discuţie cu ceilalţi ne-am pus oarecum de acord cu faptul
că e un traseu mai dificil decât Jepii Mari (traseul Buşteni- Piatra Arsă).
Am răsuflat uşurat când am ajuns
în banda roşie, undeva sub Mioriţa. M-am îngrijorat un pic auzind cât era
ceasul dar cel puţin eram întreg, apt de încă 2 ore de efort. Nu mai conta că,
după o socoteală rapidă, am ajuns la concluzia că voi ajunge în Bucureşti
suficient de târziu încât să am nevoie de taxi până acasă. Chiar nu mai conta.
Trăiam o bizară formă de oboseală fericită.
De când nu mai fusesem pe aici uitasem cu
desăvârşire cum arată locurile. Primul şoc a fost când am văzut şirul de
parazăpezi gândite probabil pentru a feri de avalanşe pârtia de ski. Al doilea
şoc a fost când am văzut cârciuma Târle. Al treilea şoc a fost când mi-am dat
seama că nu mai ştiu pe unde continuă marcajul sub 1400. Al patrulea, când
mi-am dat seama că banala potecă 1400- Sinaia este în unele locuri teribil de
alunecoasă după ploaie…
Coborâm deci de sub Mioriţa. Unii
bagă viteză şi stârnesc astfel invidii oamenilor cu genunchi uzaţi. :)
-Uite cine are genunchii buni!
-Nu-i are buni. Tocmai şi-a comandat un
căruţ cu rotile şi este nerăbdător să-l testeze. :)
Toate bune şi frumoase până la
1400. Din drumul dinspre Cota 1500 facem dreapta, ocolim staţia de telecabină
şi ne tot ducem în dreapta... Hei! Pe unde naiba mă duceţi?, gândeam eu... :)
Pentru că direcţia generală de mers era
OK, m-am lăsat dus de val. Aflu curând că ne aflăm pe traseul de downhill pe
care am avut noroc să nu fim călcaţi de biciclete. Frateeeee! Mi s-a părut greu
să merg în două labe şi două beţe pe acolo, cu bicicleta cred că m-aş lipi de
un copac şi nu aş mai pleca de acolo nici luat cu şpaclul.
Bine că am ajuns relativ repede
în şosea că mă emoţionasem de tot! Mai o bucată de asfalt, mai o serpentină
scurtată pe potecă, mai o linie nouă de potecă pe lângă traseul bicicliştilor
sinucigaşi, până la urmă ajungem la o coborâre abruptă despre care Cristi ne
anunţă că se trece printr-o singură metodă: Cazi! :)
Ajung acolo, casc ochii după nişte prize
de picior decente, mă întreb la ce ajută beţele telescopice în condiţiile alea.
Cristi, retras un pic în lateral, mă ghidează. Lasă-te pe fund, mâinile pe
copaci, un picior proptit într-o rădăcină, beţele lăsate să curgă la vale,
atârnat de craca aia care nu pare solidă dar ţine, dă-mi mâna, continuă în stânga,
lasă băţul că mă ocup eu de el. Ajung în şosea, între timp Cristi recuperase un
băţ, îl întind pe pantă şi-l agăţ şi pe al doilea. Dă-o în mă-sa de treabă! Să
am aşa emoţii pe un traseu atât de banal... M-am boşorogit, e clar! :)
De aici lucrurile au revenit la normal.
Recunosc bolovanul lângă care fac de obicei primul popas când parcurg traseul
în urcare, mai tăiem de vreo două ori şoseaua, privesc un pic cu poftă spre
poiana pe care o lăsăm în stânga, poiană în care nu am mers niciodată dar care,
nu ştiu de ce, îmi inspiră o oarecare intimitate.
Mai departe asfalt, coborâri dure pentru
genunchii noştri deja greu încercaţi (eu cel puţin chiar m-am temut de o
entorsă sub Colţii lui Barbeş, la cât de haotic mi-au fost solicitate
picioarele), senzaţia că Sinaia nu este un oraş potrivit pentru oameni în
vârstă care ar putea obosi crâncen în temerara încercare de a se întoarce acasă
după ce au mers până în şoseaua principală, să ia pâine.
Ajungem (5 din 6 oameni) în gara Sinaia în
jurul orei 20:30. Eu, cu gândirea franjurată de oboseală, sunt la un pas să cer
bilet de Bucureşti la un tren care mergea spre Braşov. Un minut mai târziu mă
gândesc să iau bilet la un IR care ajungea în Sinaia pe la 22:00, cu 30
de minute întârziere.
Deşi aveam ceva tehnologie la
mine, nici prin cap nu-mi trecuse să scot tableta pentru a căuta o variantă de
transport mai rapidă. S-a gândit la asta un coleg de tură care a găsit o
combinaţie care părea câştigătoare. Totuşi, cu neuronul adormit, nu prea mă
tenta o combinaţie de trenuri. Riscam să rămân înţepenit în Ploieşti. :)
Cristi, auzind că am de stat în
gară o grămadă de timp, caută o soluţie.
-Nu te las singur în gară.
-Stai liniştit că mă descurc. Nu
prea am de ales. :) Oricum,
sunt major şi vaccinat deci ar trebui să-mi pot purta singur de grijă.
-Mai e o variantă. Pleci cu maşina.
-Şi tu?
-Plec eu cu trenul de Ploieşti.
Până să apuc eu să protestez, omul îşi luase
deja bilet. Nu am mai avut încotro aşa că m-am întors cu ceilalţi în parcare.
Şoferul care please cu un taxi să recupereze maşina din cartierul Izvor urma să
sosească în câteva minute.
Încă vreo două ore pe drum, oprire la Piaţa
Victoriei, continuare spre Timpuri Noi cu bunăvoinţa altui coleg de tură
care îşi continua drumul cu
maşina personală în acea direcţie, metrou, despărţire de Gabi şi Ionuţ, încă 15
minute de mers pe jos, un timp de despachetat cât de cât bagajul, somn.
Dacă nu s-a speriat de ritmul meu de mers nu
tocmai rapid, mi-ar plăcea să mai merg în ture organizate de Cristi. Cine ştie?
Poate se concretizează şi ideea cu Posada- Cota 1000- Cuibul Dorului-
Sinaia, undeva prin toamnă...
Luni, bag status pe Facebook şi
aflu cu ocazia asta că Andra îşi aminteşte de tura de acum 11 ani în care am
încercat şi noi să ne strecurăm pe sub Colţii lui Barbeş. E plăcut să constaţi
că, fie şi indirect, îşi mai aduc oamenii aminte de tine după atâta vreme... :)
Nu pot încheia înainte de a explica titlul. După
cum ştiţi, exorcizarea presupune o punere cu botul pe labe a dracilor care
ajung să stăpânească un om. Ei bine, în cazul meu e un pic mai dubioasă
situaţia. Mergând prin zona Vânturiş cu o anume domnişoară, fiinţă care nu mult
după tură a reuşit să-mi întoarcă metafizicul pe dos, am ajuns la concluzia că
nu mai pot merge pe acolo pentru că umblă spiritele... Acum, după o tură
reuşită, pot spune că dracii pe care-i proiectase ea asupra locului au fugit
mâncând pământul. Au fost atât de tare speriaţi încât nu se vor mai întoarce
niciodată acolo, situaţie în care eu pot reveni în Vânturiş fără teamă. Şi voi
reveni!
Cam asta a fost povestea celei mai frumoase
ture Carpaţi.org la care am participat.
Le mulţumesc celor 5 oameni pe
care i-am însoţit într-o tură cu adevărat fantastică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu