luni, 3 august 2015

Exorcizând Vânturişul




Luni 20 iulie, fac obişnuita vizită pe carpaţi.org şi descopăr o propunere de tură în sudul Bucegilor. Mă bag în seamă consultându-mă cu organizatorul cu privire la posibila mea participare, sunt încurajat, mă înscriu. Rezolv cu Daniel atât cât s-a putut împărţirea echipamentului (unele piese de uz comun au luat sâmbătă drumul Umerilor Pietrei Craiului aşa că eu am rămas cu strictul necesar), încerc să mă pregătesc sufleteşte de o nouă tură printre străini. Trecuse mai bine de un an de când fusesem în ultima tură carpaţi, trecuseră mai bine de 6 luni de la ultima mea ieşire la munte, trecuseră vreo 2 luni de la ultima mea alergare. Antrenament mai mult lipsă dar speranţă cât casa.

Sâmbătă seară, pe la 11, apuc şi eu să mă culc, după ce am (relativ) terminat bagajul. Dorm cu noduri până pe la 3:45. Mă pregătesc nu tocmai cu plăcere apoi îmi scot hoitul din casă în şuturi, vorba Ţapinarilor. Ajung la gară cu biletul luat, constat că trenul era deja garat deşi mai avea mai bine de 30 de minute până să plece, urc, ocup un loc pe care nu-l aleg în cel mai fericit mod, plecăm, trenul se umple, eu amorţesc pe scaun. 

În spatele meu, un copil mic, cu tati. Pe la Breaza, la fel ca mine, se uită spre deluşorul despădurit care se vede drăguţ din tren, spre stânga. Aud copilul spunând: Cred că pe acolo a urcat Ioan Stoenică. Al doilea moment Stoenică a fost când am văzut sticker-ul cu Pe poteci, spre inima ta, în tren, lângă uşă, la coborârea mea. Al treilea moment Stoenică s-a înregistrat ceva mai târziu, când s-a  discutat despre el pe potecă. Celebru omul! :)

Offff! Nu mai ajungem odată la Valea Largă? Ajungem, mă supăr pe trenul garat pe linia cealaltă, din cauza căruia nu am putut verifica dacă se mai vede triunghiul roşu, pun rucsacul în spate, mă strecor spre uşă printre montaniarzi şi biciclişti înţelegători, în câteva minute trenul opreşte în Sinaia Sud, cobor şi… Unde dracu mă aflu? Nu am mai coborât niciodată aici aşa că sunt dezorientat. Pe unde s-o ajunge în şosea? Merg şi eu în direcţia în care mai merg câţiva. Îi depăşesc, trenul cu care venisem porneşte, cei depăşiţi erau mult în urmă, constat că ei se opriseră în locul în care era cel mai comod să traversezi şinele. 

Traversez şi eu, mă înscriu pe stânga şoselei, pe sensul spre Bucureşti (nu, nu mă întorceam deja acasă), văd un trotuar destul de simpatic pe dreapta dar îl tratez cu suspiciune, fac concurenţă maşinilor mergând pe contrasens, până la urmă trotuarul îmi câştigă încrederea aşa că, asigurandu-mă cât am putut de bine, am traversat spre el. Casc ochii prin staţiile autobuzului care bântuie prin Sinaia cu voia primăriei. Constat că e realist calculul lui Cristi conform căruia, în 30 de minute de la Sinaia Sud, pot ajunge la intrarea pe Str. Platoul Izvor (până zilele trecute nici prin cap nu-mi trecea că voi vizita vreodată acel cartier). Puţin după ce trec de Calea Moroeni scot telefonul şi constat că am apel ratat de la Cristi. Îl sun pentru că aveam mici neclarităţi. Îmi confirmă locul de întâlnire şi ne trezim acolo cam în acelaşi timp. În câteva minute oamenii sunt parcaţi.

La 9:30, conform planificării lui Cristi, pornim pe strada Platou Izvor spre pădure. Înainte de plecare, pentru ultima dată, Cristi ne întreabă dacă nu preferăm să rămânem la o bere, renunţând astfel la tura obositoare pe care o planificase. Suna bine sugestia lui dar noi… Batman!

 Deşi din rapida mea documentare rezulta că vom intra în pădure pe un drum care pleacă aproximativ din capătul străzii, m-am trezit deturnat mai la stânga, ajungând chiar lângă Hotelul Mara. Ceva părea să nu se potrivească aşa că am căutat un drum care să se îndrepte spre pădure din zona aia. Părea să se zărească ceva pe laterala stângă a hotelului. Acea urmă de drum se oprea lângă nişte terenuri de sport. Spre pădure nu urca decât o potecă abruptă.

Ne punem de acord să intrăm pe acea potecă. Dau din beţe până în capătul pantei şi constat că poteca continuă. Încă nu îmi era clar care e planul dar am mers pe ea. Curând ajungem într-un drum forestier, cel pe care Cristi intenţiona să-l prindem încă din oraş. Mai bine mai târziu decât niciodată! Oricum, merită să ţinem minte poteca aceea care pleacă din spatele Hotelului Mara.

Odată ajunşi în drum, facem stânga. Din discuţii înţeleg până la urmă că traseul propus de Cristi urmează să se suprapună peste cel făcut cu nişte ani în urmă în tura lui Răzvan Ilie. Nu ştiu dacă se baza cineva pe mine pentru orientare dar, amintindu-mi cum m-am rătăcit pe acolo la doar câteva minute de la plecarea din Valea Largă, mi-am propus să nu încurc oamenii şi de data asta.

Mergem câţiva km pe drum, cu ochii pe potecile care pleacă spre dreapta. Identificăm câteva dar Cristi se declară de fiecare dată nemulţumit. Până la urmă, la un cot al drumului, cred că la borna 28, Cristi intră pe o potecă care îi stârnise încrederea. Urcă puţin, ceilalţi 5 continuăm pe drum şi, la 10 m, observ triunghiul roşu, şters, pierdut printre diversele marcaje silvice. Amintirile legate de tura cu Răzvan par să revină. Îl anunţăm şi pe Cristi, el revine de unde se cocoţase pentru a constata, câteva minute mai târziu, că poteca pe care intrase tot în marcaj dădea.

Descoperirea marcajului cerea o pauză. O facem, lumea face poze, ne uităm, măcar ca teorie, şi după ramura potecii care merge spre Valea Largă. Îmi imaginez că era interesant să cobor din tren în Valea Largă şi să fac joncţiunea cu grupul în acest punct.

Pe marcajul când mai clar, când mai şters, mergem până sub linia de înaltă tensiune pe care o intersectasem şi pe drum. Odată trecută linia (Ponta, nu uita, noi îţi tragem linia!) marcajul a dispărut ca măgarul în ceaţă, în continuare orientându-ne pe baza intuiţiei lui Cristi şi a vagilor mele amintiri de tipul îmi amintesc că am trecut şi cu Răzvan prin nişte ierbotănii simpatice, pe o căldură la fel de criminală ca cea de acum. Mda, erau vreo 25 de grade dar transpiram ca un ultramaratonist în deşert.

Când pe sub firele de curent, pe fâşia îmbălăriită, când pe mai mult sau mai puţin decentele poteci din laterale care ne permiteau să mergem pe la umbră facem joncţiunea cu punctul roşu despre care Cristi spune că vine din Posada (traseu pe care l-a propus pentru o tură de toamnă). De aici, mai dăm de două ori cu piatra (după câini) şi ajungem la cota o mie. Aproape de şosea, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am aprinde chibritul lângă amenajarea aia legată de gaz. Oare ar bubui? Sau… nu s-ar întâmpla nimic?

După o scurtă conversaţie cu câinii locului ajungem şi în şosea. Aici, mulţime de maşini, unele parcate pe iarbă deşi regula locului spunea că nu e voie. Eu mă întrebam, după ce traversasem rezervaţia Plaiul Hoţilor, unde mama dracului au ascuns ăştia fosilele.

Traversăm constatând că ăştia nu au făcut trecere de pietoni special pentru noi, urcăm 5 minute apoi facem pauză de masă, hidratare, fugit în pădure pentru udat fragi şi mure şamd. Eu profit de pauză şi ling un gel.

Codul galben de caniculă îşi făcea de cap cu noi. Am constatat că e o idee bună să iau la mine centura de hidratare, fără ea aş fi murit de sete dată fiind viteza de deplasare a grupului şi lipsa mea de antrenament. De ce mi-a fost frică nu am scăpat, cel puţin jumătate de tură m-am dovedit cel mai slab antrenat om din grup. Băgându-mă în tura asta am demonstrat că nu prea-mi văd lungul pasului...

Printre crăci aveam să constatăm curând că începem să vedem nori. Alin, specialistul în nori, le urmărea evoluţia în încercarea de a ne anunţa din timp ce urmează. Cu toate bunele intenţii, condiţiile meteo nefavorabile urmau să ne ia, ceva mai târziu, pe nepregătite. Ştiţi voi, cam cum li se întâmplă şi primarilor când dau de prima ninsoare. Să nu anticipăm, totuşi...

Mergem pe limita de judeţ Prahova- Dâmboviţa având în minte, teoretic, faptul că trebuia să prindem o potecă mai puţin evidentă în stânga, în dauna celei mai evidente din dreapta, care-l băgase pe Cristi în bălării în altă tură. Unde o fi fost poteca aia evidentă nu ştiu, eu nu am remarcat-o. Se pare că eram deja neatent.

Ceva mai târziu, terminăm afacerile cu pădurea. Încet dar sigur, ne îndreptăm spre Vf. Păduchiosul. Şi urcăm, urcăm, urcăm. Ai naibii păduchi, au ajuns cu siguranţă pe vârf mai repede ca noi. Lăsăm pe faţa nordică nişte amenajări pastorale, ne desfăşurăm pe Brâna Mare a Păduchiosului (toponim inventat de mine, nu îl căutaţi în documentaţie), atingem vasta platformă de sub vârf după care, lăsându-ne pradă vântului care sufla rece deşi nu aveam răni care să ne doară, ţopăim şi noi pe vârf. Pe aici se manifestă ceva frustrări geografice (având ca subiect platformele de eroziune) dar reuşesc să nu spun nimic despre relaţia mea oficială cu geografia şi despre „divorţul” care a urmat.

Sus, Cristi ne ţine o mică lecţie de geografie, spunându-ne ce vârfuleţe vedem. Eu reuşesc să reţin doar asocierea Vf. Gurguiatul- formă de ou culcat. Pleşuva, Dichiu Vechi şi alte denumiri care apar pe hărţile care binevoiesc să arate şi Bucegii sudici (nu este cazul hărţii de la Munţii Noştri, scoasă în 2013) mi-au ajuns prin urechi dar au ocolit centrul memoriei.

Continuându-ne drumul, îl vedem pe Cristi făcând fotografii numai bune pentru reclamă la lactatele Dorna. El spunea ceva de Milka dar eu, când mă gândesc la ciocolată, văd imediat marmota care o înveleşte în staniol. Iar cum marmota lipsea la apel, eu am rămas cu Dorna mea... Sunt căpos, ştiu!

Preocupaţi cu văcuţele şi căscând ochii după tauri care s-ar putea supăra pe noi, începem să urcăm spre şosea. Eu eram deja cu limba de un cot pe afară, de oboseală şi de sete. Mă adap cu responsabilitate şi apoi, deşi eram obosit mort şi părea o idee bună să caut un ia-mă nene care să mă ducă în Sinaia, mă alătur celor care au propus să urcăm în lungul culmii Vânturişului, în loc să ne apropiem de zona cascadelor mergând câţiva km pe şosea, spre stânga. 

Contrar aşteptărilor, lumea sosită acolo pe multe roţi nu s-a uitat ca la urs la cele 6 specii ciudate care au venit dintr-o direcţie dubioasă şi care, ca fraierii, insistă să continue într-o direcţie cel puţin la fel de ciudată. Şi când te gândeşti că ar fi putut rămâne şi ei la o bere, ca oamenii, în Sinaia. La autoturişti mă refer!

Continuăm agale pe curba de nivel urcătoare, trecem pe sub fundurile unor oi însoţite de cioban şi de un câine prea leneş pentru a lătra nişte bipezi rătăciţi pe acolo. Ceva mai incolo, din bălăriile din dreapta, apare alt cioban. Oamenii se dau la vorbă cu el, nu mă prind în ce scop. După ce depăşim oile virăm uşor stânga şi ne înscriem pe coama Vânturişului. Şi urcăm până ajungem pe vârf. Odată sosiţi acolo constatăm că vârful nu e vârf. Ne mai luăm ţeapă cu câteva platouri care mă făceau să sper că, în sfârşit, vom începe coborârea. Adevăratul vârf s-a lăsat cu greu atins. Eu eram grav atins de oboseală. Gleznele erau la un pas să declare grevă generală. Ştiu eu că mersul pe jos face piciorul frumos dar de data asta am cam exagerat...

În sfârşit, vârful! Îl ating şi eu păşind cu limba scoasă pe urmele celorlalţi 5. Cristi mă încurajează spunând că am mers bine. Face o teorie legată de dimensiunea şi greutatea rucsacului meu (cel mai mare din grup, e adevărat; ştiu că sunt fricos aşa că bag în el mereu mai multe chestii decât folosesc) iar eu protestez timid sugerând că umerii nu mă dor, doar dinspre glezne şi genunchi primind ceva semnale negative.

-Nu am mai urcat aşa mult de la tura în Iezer.
-Ai citit jurnalul.
-Normal! Şi m-am prăpădit de râs! :)

Deranjat de propriul deficit energetic aplic soluţia finală, gel cu carbohidraţi, apă plată, energizant cu cofeină. O vreme am recăpătat un oarecare spor la mers. Am coborât puţin pe faţa nordică a vârfului (de unde se vedea fain Vf. Cu Dor) apoi cineva (Gabriela?) a imaginat o linie de coborâre spre Izvorul Dorului. Pornesc voios în jos, nimic nu mă poate opri! Ajung în josul pantei cam odată cu Gabi şi avem timp să schimbăm o vorbă până ne coboară şi afinarii. „Descăţărarea” asta spre est a fost destul de plăcută deşi picioarele se mai încurcau în vegetaţia prin care mergeam. Odată ajunşi jos, cel puţin un afinar a declarat oficial că... nu s-a săturat. Eu, după cum probabil ştiţi, nici nu le-am gustat. Vorba aia, porţia mea o donez ursului! Totuşi, e cinstit să spun că lipsa mea de poftă de afine se numără printre marile mele ciudăţenii. Faptul că ceilalţi nu au făcut un capăt de ţară din asta mi-a plăcut.

Mai călcasem eu valea asta dar unghiul din care veneam acum, plus memoria slăbită în timp m-au făcut să nu recunosc nimic. Trecem prin larga curte a unei stâne, vreo 3 căţei încearcă fără succes să ne intimideze, ciobanul ne dă o veste proastă (nu avea brânză de vânzare) după care ne îndreptăm spre Avenul Vânturiş, aven despre care aflasem recent, dintr-un jurnal al organizatorului. Stăm o vreme pe acolo, Gabi şi încă un curajos (mai ştiu să număr?) s-au strecurat prin gardul de sârmă ghimpată pentru a vedea gaura mai de aproape, mai stăm la poveşti despre dispariţia oilor în adâncul avenului (presupunere hazardată, pe acolo nu mirosea a hoit) apoi, bazându-ne în continuare pe Cristi, îl urmăm pe diretissima spre râu. Rămân cu gura căscată (noroc că nu mai erau muşte) nerecunoscând nimic. Mergem puţin pe râu în jos apoi facem o buclă prin stânga, coborâm pe un amestec de ierbotănii cu stânci şi ajungem sub o cascadă. Mă uit la ea ca viţelul la poarta nouă încercând să îmi dau seama dacă este aceiaşi cascadă la care ajungeam şi eu când veneam în zonă acum 11 ani, în ture diferite, alături de câţiva oameni printre care 3 femei faţă de care, în prezent, simt chestii destul de diferite, pornind de la simpatie sau admiraţie şi virând apoi către indiferenţă. De ce indiferenţă? Pentru că, vorba cântecului, în dragoste indiferenţa-i cea mai grea. :)

Căscăm ochii la cascadă, Cristi sugerează că am mai putea coborî spre câteva cascade dar, până să ne continuăm drumul, vremea ne dă o lovitură dură. Se porneşte oarecum pe neaşteptate (Alin nu apucase să ne spună decât că picură) o grindină de zile mari, o grindină cum nu am mai prins pe munte decât la adăpostul unei cabane, o grindină cu bob de vreo 5 mm diamentru. Pentru că, spre norocul nostru, nu fulgera, ne-am adăpostit cât de cât care sub un perete uşor surplombat, care sub un rucsăcel, care sub un copac printre crengile căruia grindina curgea ca din stropitoare. Exact sub copac mă nimerisem eu. Grindina avea de gând să-mi spargă capul dar şapca mea neagră, de firmă, care mai devreme îşi formase un obicei din a atrage toate insectele, m-a protejat cum a ştiut ea mai bine. După câteva clipe în care am stat ca blegul în ploaie, fără să schiţez nici un gest serios de autoapărare, decid să zgârm în rucsac după geaca de goretex. Pentru că aveam în rucsac tot ce-mi trebuie dar aranjamentul părea să ignore eventualitatea unei ploi (lejere, conform prognozelor pe care le studiasem dimineaţă), am umplut rucsacul de grindină până am ajuns la geacă. După ce am scos-o din rucsac mi-am amintit că o pusesem acolo pe dos, cu fermoarele deschise. Exersându-mi talentul de contorsionist reuşesc până la urmă să mă îmbrac. Deja era mai bine, capul îmi era protejat şi de glugă. Strâng rucsacul cât de cât, privesc un metru mai în stânga şi… descopăr un adăpost cât de cât bun, sub aplecătura stâncii lângă care deja stăteam. Mă bag acolo, pe vine, mai chem un om în raiul meu temporar, facem conversaţie aşteptând să treacă ploaia. Cristi se oferă să-mi aşeze rucsacul într-un loc mai ferit de ploaie. Nu îmi era clar dacă merită efortul dar îi mulţumesc pentru grijă. Eu îmi abandonasem rucsacul cam cum îşi abandonează copilul un tată denaturant. Stând destul de crispat, aproape îmi amorţesc picioarele. Pentru că nu mă învrednicisem să scot şi nădragii impermeabili şi respirabili, am constatat curând că am pantalonii scurţi atât de uzi încât mă întrebam când am fost la piscină. Dat fiind că nu-i strânsesem tocmai eficient după ce mă uşurasem la cota o mie, pantalonii îngreunaţi de grindină aveau să facă o pasiune din prelinsul de pe mine, ceva mai târziu. Mai trăgeam eu de ei din când în când dar la soluţia finală, cu şiretul strâns inginereşte, am ajuns târziu. Bine totuşi că nu m-am trezit în fundul gol.

Peste un timp, colegul de bortă observă că, în băltiţa din apropiere, nu se mai văd căzând picăturile de ploaie. Gabi se trezeşte prima din visare şi începe să fotografieze. Pentru că arătam ca un boschetar surprins de viitură apuc să-i spun: Aşa! Fă-mă de râs! :) Privind cascada care avea mai devreme apă limpede, constatăm că acum are apa extreme de tulbure. Nu ne luasem repere dar bănuim că a crescut nivelul râului. Ne încurajăm sugerând că nu a plouat cât pentru o viitură.

După ce ne-am convins toţi că, deocamdată, nu mai plouă, în regretele tuturor (inclusiv al lui Cristi care ar fi  dorit să ne arate cât mai mult din ce descoperise el în precedentele ture), decidem să ne îndreptăm spre marcajul aflat undeva, sadic de sus. Lăsăm restul cascadelor pe altă dată... Sună a promisiune de revenire, nu?

Mergem o vreme pe marginea apei, pe un teren deloc comod apoi pornim pe o potecuţă pe care nu ştiu cum au reuşit să o observe ceilalţi, scăpând de urcarea de-a dreptul a unei pante de 65 de grade, plină cu iarbă udă, urcare pe care mi-o imaginasem eu. Mergem ce mergem când potopul revine deasupra noastră. Mulţumesc dar nu aveam nevoie. Am făcut duş aseară! :)

Siliţi de fenomenele meteorologice, luăm din nou o pauză, cumva sub un pom. Nouă ocazie de socializare cu colegul de tură care s-a nimerit să fie lângă mine. Plictisindu-ne de atâta stat, până la urmă ne continuăm drumul deşi nu era deloc clar dacă s-a oprit din nou ploaia. Eu eram atât de dornic să ajung la mersul pe curbă de nivel de care spunea Cristi încât am mers voiniceşte câteva minute. Elanul s-a dizolvat subit când am constatat că presupusa curbă de nivel este un şir de sus-josuri epuizante. Încet dar sigur, mă trezesc total în afara zonei de confort şi aproape mă las doborât de oboseală şi o oarecare doză de frică. De ce frică? Pentru că deoarece! :)

Poteca, destul de îngustă şi relativ expusă începe să fie şi alunecoasă, de la ploaia care insista să ne spele păcatele. A început un dans cu alunecări mai mult sau mai puţin controlate, de trânte cu muntele, cu spaime mai mici sau mai mari. Nu foarte mari, totuşi. Cei aflaţi pe lângă mine, de multe ori chiar Cristi, m-au ajutat la mulţi paşi mai delicaţi. Cel mai dur moment a fost cel în care am dat în alunecare cu fundul de pământ, un băţ telescopic aşezându-se cumva paralel cu mine, celălalt izbind necontrolat undeva în stânga. Gabi tocmai trecea pe acel drum paralel dar am avut noroc şi nu am lovit-o. A fost bine dar sunt perfect conştient că putea să se întâmple şi ceva rău. 

Cristi încerca, în ciuda ploii, să ne atragă atenţia asupra frumuseţii Colţilor lui Barbeş. Nu ştiu ceilalţi cum reacţionau dar eu nu prea mai aveam ochi pentru peisaj. Abia mai reuşeam să mă concentrez pe marcaj, pe potecă şi pe paşii mei. Traseul este mai dur decât mă aşteptam. După o discuţie cu ceilalţi ne-am pus oarecum de acord cu faptul că e un traseu mai dificil decât Jepii Mari (traseul Buşteni- Piatra Arsă).

Am răsuflat uşurat când am ajuns în banda roşie, undeva sub Mioriţa. M-am îngrijorat un pic auzind cât era ceasul dar cel puţin eram întreg, apt de încă 2 ore de efort. Nu mai conta că, după o socoteală rapidă, am ajuns la concluzia că voi ajunge în Bucureşti suficient de târziu încât să am nevoie de taxi până acasă. Chiar nu mai conta. Trăiam o bizară formă de oboseală fericită.

De când nu mai fusesem pe aici uitasem cu desăvârşire cum arată locurile. Primul şoc a fost când am văzut şirul de parazăpezi gândite probabil pentru a feri de avalanşe pârtia de ski. Al doilea şoc a fost când am văzut cârciuma Târle. Al treilea şoc a fost când mi-am dat seama că nu mai ştiu pe unde continuă marcajul sub 1400. Al patrulea, când mi-am dat seama că banala potecă 1400- Sinaia este în unele locuri teribil de alunecoasă după ploaie…

Coborâm deci de sub Mioriţa. Unii bagă viteză şi stârnesc astfel invidii oamenilor cu genunchi uzaţi. :)

-Uite cine are genunchii buni!
-Nu-i are buni. Tocmai şi-a comandat un căruţ cu rotile şi este nerăbdător să-l testeze. :)

Toate bune şi frumoase până la 1400. Din drumul dinspre Cota 1500 facem dreapta, ocolim staţia de telecabină şi ne tot ducem în dreapta... Hei! Pe unde naiba mă duceţi?, gândeam eu... :)

Pentru că direcţia generală de mers era OK, m-am lăsat dus de val. Aflu curând că ne aflăm pe traseul de downhill pe care am avut noroc să nu fim călcaţi de biciclete. Frateeeee! Mi s-a părut greu să merg în două labe şi două beţe pe acolo, cu bicicleta cred că m-aş lipi de un copac şi nu aş mai pleca de acolo nici luat cu şpaclul.

Bine că am ajuns relativ repede în şosea că mă emoţionasem de tot! Mai o bucată de asfalt, mai o serpentină scurtată pe potecă, mai o linie nouă de potecă pe lângă traseul bicicliştilor sinucigaşi, până la urmă ajungem la o coborâre abruptă despre care Cristi ne anunţă că se trece printr-o singură metodă: Cazi! :)

Ajung acolo, casc ochii după nişte prize de picior decente, mă întreb la ce ajută beţele telescopice în condiţiile alea. Cristi, retras un pic în lateral, mă ghidează. Lasă-te pe fund, mâinile pe copaci, un picior proptit într-o rădăcină, beţele lăsate să curgă la vale, atârnat de craca aia care nu pare solidă dar ţine, dă-mi mâna, continuă în stânga, lasă băţul că mă ocup eu de el. Ajung în şosea, între timp Cristi recuperase un băţ, îl întind pe pantă şi-l agăţ şi pe al doilea. Dă-o în mă-sa de treabă! Să am aşa emoţii pe un traseu atât de banal... M-am boşorogit, e clar! :)

De aici lucrurile au revenit la normal. Recunosc bolovanul lângă care fac de obicei primul popas când parcurg traseul în urcare, mai tăiem de vreo două ori şoseaua, privesc un pic cu poftă spre poiana pe care o lăsăm în stânga, poiană în care nu am mers niciodată dar care, nu ştiu de ce, îmi inspiră o oarecare intimitate. 

Mai departe asfalt, coborâri dure pentru genunchii noştri deja greu încercaţi (eu cel puţin chiar m-am temut de o entorsă sub Colţii lui Barbeş, la cât de haotic mi-au fost solicitate picioarele), senzaţia că Sinaia nu este un oraş potrivit pentru oameni în vârstă care ar putea obosi crâncen în temerara încercare de a se întoarce acasă după ce au mers până în şoseaua principală, să ia pâine.

Ajungem (5 din 6 oameni) în gara Sinaia în jurul orei 20:30. Eu, cu gândirea franjurată de oboseală, sunt la un pas să cer bilet de Bucureşti la un tren care mergea spre Braşov. Un minut mai târziu mă gândesc să iau bilet la un IR care ajungea în Sinaia pe la 22:00, cu 30 de minute întârziere. 

Deşi aveam ceva tehnologie la mine, nici prin cap nu-mi trecuse să scot tableta pentru a căuta o variantă de transport mai rapidă. S-a gândit la asta un coleg de tură care a găsit o combinaţie care părea câştigătoare. Totuşi, cu neuronul adormit, nu prea mă tenta o combinaţie de trenuri. Riscam să rămân înţepenit în Ploieşti. :)

Cristi, auzind că am de stat în gară o grămadă de timp, caută o soluţie.

-Nu te las singur în gară.
-Stai liniştit că mă descurc. Nu prea am de ales. :) Oricum, sunt major şi vaccinat deci ar trebui să-mi pot purta singur de grijă.
-Mai e o variantă. Pleci cu maşina.
-Şi tu?
-Plec eu cu trenul de Ploieşti.

Până să apuc eu să protestez, omul îşi luase deja bilet. Nu am mai avut încotro aşa că m-am întors cu ceilalţi în parcare. Şoferul care please cu un taxi să recupereze maşina din cartierul Izvor urma să sosească în câteva minute.

Încă vreo două ore pe drum, oprire la Piaţa Victoriei, continuare spre Timpuri Noi cu bunăvoinţa altui coleg de tură care îşi continua drumul cu maşina personală în acea direcţie, metrou, despărţire de Gabi şi Ionuţ, încă 15 minute de mers pe jos, un timp de despachetat cât de cât bagajul, somn.

Dacă nu s-a speriat de ritmul meu de mers nu tocmai rapid, mi-ar plăcea să mai merg în ture organizate de Cristi. Cine ştie? Poate se concretizează şi ideea cu Posada- Cota 1000- Cuibul Dorului- Sinaia, undeva prin toamnă...

Luni, bag status pe Facebook şi aflu cu ocazia asta că Andra îşi aminteşte de tura de acum 11 ani în care am încercat şi noi să ne strecurăm pe sub Colţii lui Barbeş. E plăcut să constaţi că, fie şi indirect, îşi mai aduc oamenii aminte de tine după atâta vreme... :)

Nu pot încheia înainte de a explica titlul. După cum ştiţi, exorcizarea presupune o punere cu botul pe labe a dracilor care ajung să stăpânească un om. Ei bine, în cazul meu e un pic mai dubioasă situaţia. Mergând prin zona Vânturiş cu o anume domnişoară, fiinţă care nu mult după tură a reuşit să-mi întoarcă metafizicul pe dos, am ajuns la concluzia că nu mai pot merge pe acolo pentru că umblă spiritele... Acum, după o tură reuşită, pot spune că dracii pe care-i proiectase ea asupra locului au fugit mâncând pământul. Au fost atât de tare speriaţi încât nu se vor mai întoarce niciodată acolo, situaţie în care eu pot reveni în Vânturiş fără teamă. Şi voi reveni!

Cam asta a fost povestea celei mai frumoase ture Carpaţi.org la care am participat.

Le mulţumesc celor 5 oameni pe care i-am însoţit într-o tură cu adevărat fantastică!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu