Ziua 1, e descrisă aici
Ziua 2, e descrisă aici
Ziua 3, e descrisă aici
ZIUA 4, JOI 19
OCTOMBRIE 2017
Aproximativ 15 km
mers pe jos
Pe la 1:30,
la 17 grade în cort, ies afară
îmbrăcat subţire să mă conving că bate vântul. La 5:45 era mai rece în cort (13 grade). Ies din sacul de
dormit, mă îmbrac mai gros, beau din termos ceaiul răcit între timp. Până pe la
7:30 îmi fac de treabă în cort. Până la urmă mă îndur să ies, fac un termos de
ceai, restul de apă o păstrez cu gând s-o fierb altă dată, strâng bagajul şi
pornesc la drum.
Stabilisem cu o zi în urmă că, pentru trecerea spre Greci, am
două opţiuni: pe sub munte (mai scurt) sau pe şoseaua asfaltată (mai lung dar mai simplu ca
orientare). Aleg până la urmă varianta scurtă.
La 9:26
pornesc la drum, câteva minute mai târziu trec pe lângă mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Curând, revăd în mijlocul câmpului construcţia albă în care lucrează acel om de treabă cu care am discutat a doua zi.
La 10:00 ajung la poarta sudică a traseului
Pricopanul. Las marcajul în stânga şi continui pe drumul destul de bine
evidenţiat. O maşină cu număr de Constanţa care mă depăşeşte pare să promită şi ea
un drum decent spre Greci. Las o proprietate privată pe stânga şi, curând,
drumul se pierde în bălării. Pentru că nu părea nimic complicat am continuat ochiometric
pe la baza muntelui chiar dacă asta însemna mers prin scaieţi. Un astfel de
răutăcios ţepos avea să-mi intre în bocanc câteva minute mai târziu. Profit de
ocazie pentru a face popas. Scot chestia din bocanc, schimb bateriile la GPS,
constat cu plăcere că turma de oi pe care urma s-o intersectez a ajuns departe
de linia care mă interesa pe mine. Stând eu aşa văd doi biciclişti pedalând
spre mânăstire. Încă un semn că spre Greci se merge decent... Ora 10:40.
După ce repornesc
caut cu privirea drumul pe care văzusem bicicliştii. Un val de pământ mă
păcăleşte dar al doilea val mă lasă să văd drumul de pe coama lui. De aici,
până la Greci, aveam să merg pe un drum de pământ mai mult decât decent care a
evoluat la marginea dinspre munte a terenurilor agricole. Într-o porţiune în
care drumul meu s-a apropiat de canalul de irigaţii care evolează tot în
paralel cu muntele (mai exact, paralel cu partea sudică, neparcursă de traseu
turistic, a culmii Pricopanului) am observat două locuri în care canalul putea
fi traversat pentru a ajunge pe un drum şi mai bine evidenţiat, circulat de
tractoare. Ora 11:44. M-a
tentat o clipă să traversez dar până la urmă am rămas pe partea mea.
La 12:05
constat că drumul trece printr-o
stână/ fermă cu mult jeg lăsat pe marginea drumului (ambalaje, resturi de lână,
boabe de porumb). Ciulesc urechile şi nu detectez vreun câine, am impresia că
văd un om pe fereastra unei căsuţe aflate pe stânga drumului dar concluzionez
că a fost iluzie optică. Trec cu bine.
12:40, se
vede drăguţ culmea secundară
Priopcea- Iacobdeal. Era iniţial în plan dar acum ştiu că e puţin probabil să
ajung până acolo în tura asta. Bun motiv pentru a reveni în zonă, zic...
Fac un
nou popas, parcă ultimul înainte de intrarea în civilizaţie. Repornit, văd curând
un cal priponit pe stânga drumului. Calul mă studiază tacticos, uitându-se la
mine cam de sus. Un pic mai încolo, o stână pe dreapta trimite spre mine câţiva
lătrători. Aplic tactica mersului cu spatele pe drum (a funcţionat şi în a doua
seară), astfel încât să-mi păstrez privirea pe câini. Până la urmă sunt lăsat
în pace. Oamenii din stână erau prea ocupaţi ca să-şi bată capul cu motivul
care îi determină pe câini să latre.
Curând
intersectez un drum pe care îl urmez în jos, spre dreapta. Acesta intră printre
curţile oamenilor şi virează dreapta destul de repede. Urmează un viraj la
stânga după care intru pe o stradă lungă. La începutul ei dau de un copil pe
care-l întreb dacă sunt deja în Greci. Răspunsul afirmativ mă încurajează aşa
că îl întreb cum ajung în centru/ la asfalt/ spre autogară. Îmi spune să urmez
strada tot înainte. De parcă aveam altă opţiune... :)
Ceva mai încolo dau de un adult. Întreb de poteca spre
Ţuţuiatul şi de un magazin unde să găsesc apă plată. Sunt îndrumat cu
bunăvoinţă fără să fiu totuşi atenţionat că, la un moment dat, voi ajunge
într-un labirint de străzi. Ajung în punctul în care omul îmi spusese să fac
stânga şi, destul de repede, observ într-o casă ceva ce semăna a magazin. În
faţă, un om. Întreb dacă e magazin acolo (să nu dau buzna ca nesimţitul şi să
mă trezesc că nu era cazul) şi aflu că e bar. În regulă, ceva apă oi găsi şi
aici…
Intru străduindu-mă să nu dărâm tocul uşii cu bagajul meu,
dau de o femeie de la care nu prea am ce cumpăra pentru drum. Gravidul pofticios
din mine a luat totuşi o Coca Cola apoi a stat puţin de vorbă pe băncuţă cu
vânzătoarea. Mă încurajează faptul că, mai sus, voi găsi şi un magazin. Îl
găsesc dar pare închis. Arunc un ochi pe geam, observ că e cineva înăuntru, în
semiîntuneric. Apăs clanţa uşii şi atrag atenţia. Persoana din interior
deschide şi-mi spune că trebuie să aştept să vină altă doamnă ca să pot
cumpăra. Aştept. Curând apare vânzătoarea. Găsesc cam tot ce doream la
magazinul acesta. Mă despart de el gândindu-mă să revin pentru cumpărături în
caz că mă vor purta şi zilele următoare paşii pe aici.
Magazinul acesta avea o chestie aparte, programul împărţit
în două intervale, la începutul şi spre finalul zilei. Eu nimerisem în mijlocul
zilei, când era închis. Era totuşi afişat un număr de telefon la care aş fi
putut suna. A funcţionat şi varianta descrisă mai sus, totuşi. Oricum, m-am
despărţit de vânzătoare cerându-mi scuze că am deranjat când era închis. S-a
dovedit până la capăt înţelegătoare.
-V-am deranjat când era închis.
-N-aveaţi de unde să ştiţi programul.
-Aţi apărut repede după ce aţi fost anunţată.
-Eram aproape, culegeam porumbul în curte. Când e pauză la
magazin ajut şi eu la cules.
Se pare că sunt oameni gospodari în Greci.
Ghidându-mă după indicaţiile primite până atunci, nimeresc
pe
Str. Căutici. Cunoşteam toponimul dar strada nu părea să mă ajute să ajung
la Ţuţuiatul. Întreb din localnic în localnic şi până la urmă, când devenisem
şi eu convins că am nimerit în sfârşit în apropierea marcajului turistic, un
tânăr îmi confirmă că el, când era mic, urca pe acolo spre vârf.
3 localnici tineri mergeau înaintea mea cu rucsăcei, având
ca ţintă probabilă tot vârful. Cu doi m-am intersectat pe potecă mai târziu. Marcajul
mă ghida în sfârşit pe străzi. La o bifurcaţie sunt tentat să fac stânga dar un
bătrân mă îndrumă spontan către dreapta. Îl întreb dacă în dreapta e drumul
spre Ţuţuiatul şi înţeleg că da.
-Eu nu mint oamenii.
-Nici nu mă gândeam la asta. Dacă nu întrebam câţiva
localnici nu nimeream marcajul.
La 15:00 treceam
pe lângă panoul de la intrarea pe
traseul Ţuţuiatu.
Debitul era slab totuşi aşa că nu am umplut decât un bidon de 1 litru. Pe când
studiam locul am observat căcăreze pe zidul din care iese ţeava din care
alimentasem. Ştiind că între bazinul de recepţie şi capătul ţevii apa trece
prin polipropilenă, mi-am imaginat că apa nu este contaminată de dejecţiile
caprelor. Se pare că aşa a fost. Am băut aproape toată apa luată de aici,
nefiartă. N-am avut probleme pe care să le presupun cauzate de apa consumată.
Acest izvor
reprezintă un important punct de reper. Poteca marcată continuă spre stânga,
depăşind cu oarecare dificultate vegetaţia care a invadat-o. Spre dreapta
continuă traseul de bicicletă care a mers în paralel cu marcajul până aici.
N-aş zice că e tocmai ciclabil din Greci până aici dar unora probabil le place
să pedaleze pe astfel de teren.
Revenind la
potecă, pot spune că, după ce am depăşit aglomerarea vegetală am prins un şleau
pe care marcajul dispăruse. Am continuat pe el în sus, marcajul absentând în
continuare. Am continuat prin pădure, pe marginea unui vâlcelaş. Pierzându-mi
oarecum răbdarea am început să caut revenirea în marcaj. Intuiam că-l voi
regăsi undeva în dreapta, ţinând cont de direcţia generală a potecii. Pornind
în dreapta am văzut întâmplător marcajul printre copaci. Am încercat să reţin
direcţia dar am reuşit doar cu aproximaţie. Am revenit în marcaj coborând în
el, nu pe curbă de nivel cum sugera iniţial direcţia pe care îl văzusem.
Ceva mai sus am
pierdut iar marcajul dar nu mai ţin minte împrejurările. Fapt este că, între
izvorul cu căcăreze şi Izvorul Italienilor am pierdut de două ori marcajul. Pe
lângă Izvorul Italienilor am trecut fără să îl studiez pentru că, de sus, mă
lătrau vreo 3 câini. M-am bucurat când mi-am dat seama că aceştia însoţeau un
om care mâna la vale nişte capre. M-am temut o clipă că sunt maidanezi de munte
care-mi vor propune o noapte de coşmar. La 17:32 am luat waypoint
deasupra Izvorului Italienilor.
N-am reuşit să
identific Şaua Ţuţuiatu, tot din cauza câinilor probabil. Se pare că era exact
deasupra Izvorului Italienilor pentru că am remarcat acolo un loc amenajat
pentru popas. M-am trezit pe vârf aproape pe neaşteptate pe când răbdarea mea
aproape se terminase. La 18:02 luam waypoint sus. Constat că am semnal
Vodafone şi dau să postez un selfie de pe acoperişul Dobrogei. Mă încurc în
butoane şi până la urmă apare abia a doua sau a treia zi poza.
Am ratat live-ul! :)
La 18:19
fotografiez apusul.
Ancorez cu
atenţie cortul, folosind toate cuiele pe care le considerase necesare Daniel.
Curând intestinele mi se revoltă. Încerc să-mi fac treaba într-un loc ferit de
vânt. Mă screm degeaba. Sunt constipat, se pare. Deşi satul e departe, aud pe
cineva spunând că vede un om şi un cort sus. Oare chiar se auzea din Greci,
datorită vântului care ar fi putut purta vorbele, sau era cineva în apropiere,
pe o potecă ascunsă privirii mele? Oricum, m-a indispus să aud vocile
alea.
Pe la 9 seara mă
bag în sacul de dormit. Dorm vreo două ore şi jumătate apoi veghez, stomacul
cerând la această nepotrivită oră refill.
